under construction

4:47

ca pe vremuri, cand nu cunosteam linistea sau diminetile…

m-a prins stimabila ora  pe youtube si mi s-a facut pofta sa pierd o noapte, asa pentru ca vreau eu. nu pentru ca nu pot dormi, nu pentru ca sunt nelinistita, nu pentru ca sufar, nu pentru ca sunt ingrijorata, nu pentru ca am examen maine, nu pentru ca am de terminat un proiect, nu pentru ca trebuie sa invat, nu pentru ca intretin conversatii pe messenger/voip/skype/MSN/ICQ, nu pentru ca am fluturi mov in stomac, nu pentru ca trebuie sa-mi iau nu stiu ce pastila, nu pentru ca plec undeva in cateva minute,nu pentru ca astept ceva sau pe cineva, nu pentru ca vreau ceva anume sau caut ceva anume, nu pentru ca imi caut job, nu pentru ca imi caut fosile pe google…

nu, nu, nu!

Uite-asa! de chichi! Ca vreau eu.

Pentru ca din 100 de nopti “oferite” altora una vreau sa fie a mea.

Invat sa fac lucruri pentru sufletul meu si nu-mi displace nici o secunda.

‘cause i’m a supergirl :)

“Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

…

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...”

Nichita Stanescu

Stupida zi. Am luat contact cu lumea reala, aia pe care o “iubesc” eu mult. Si inteleg si nu inteleg. Inteleg ca oamenii sunt de mai multe feluri, dar nu inteleg de unde vine setea asta de razbunare, de dreptate, de strivire a tuturor celor care incearca sa imi faca rau.

Indiferenta e arma. Dar eu nu apelez la ea. Prefer sa imi demonstrez mie ceva…pueril.Cred ca e o reminiscenta a timpului trecut, e o dorinta infundata care acum mi-a iesit pe ochi. De asta toate trebuie traite la vremea lor.

Azi am fost rea. Rea voit! In general nu sunt rea…iar cand sunt ma simt aiurea. Azi ma simt bine. Am avut o satisfactie majora cand am realizat ca..pot…pot sa spun unui om in “fata” ce  cred, pot sa infrunt, pot sa ma ridic satula de atatea talpi care imi calca pe cap si sa spun “stop”. Pe vremuri imi pasa, mi-era teama, nu aveam curaj. Azi nu imi mai pasa. Nu pierd nimic. Nu ma intereseaza imaginea. Nu-mi pasa daca sunt perceputa vipera sau fata fina si “de comitet”. Prietenii si familia conteaza, restul trec ca pietrele. Apa ramane (vorba “cantecului”)! Ma mir de mine. Si iar simt nevoia sa dau citate suspecte:

“cu mine se petrece ceva: o viata de om ” Sorescu

Doar ca se petrece intr-o mare viteza. sau poate asta-i ritmul natural si eu nu stiu. pentru ca am trait cu ochii inchisi, cu urechile surde la tot ce restul incercau sa imi strige?!

Chiar, am fost vreodata eu cu adevarat?

Si pentru un haos total in acest mareto-superb “post” sa cante muzica!!

Dedicatie de la mine pentru mine: U2 (evident) – So cruel!!!!!!!!!

Am gasit asta pe un blog. Imi place. Tie?

“Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atât de atenţi
încât într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărâţi să mergem la
capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte? “

Octavian Paler

…nu stiu cate ninsori au cazut peste mine, nu stiu nici cate-or sa mai cada

nu stiu cata putere am avut pana acum nici cata voi  mai avea

nu stiu cat de inteleapta am fost pana acum nici cat de inteleapta voi fi de-acum inainte

nu stiu cati oameni am facut fericiti pana acum nici cati oameni vor mai fi fericiti din “vina” mea de-acum inainte

nu stiu cate fire de par am. nici nu sunt curioasa.

nu stiu cum sunt decat cand ma privesc in oglinda. ce vad in oglinda e asemanator cu ce imi spun ceilalti. suntem milioane de oglinzi bipede, mai usor reflectam o imagine. prea ne greu vedem pe noi in noi, asta din cauza stratului “protector” care ne separa …pe noi, de noi.

nu stiu daca sunt frumoasa sau urata. stiu doar ca uneori pot fi superba la exterior, dar interiorul sa fie o ruina, un oras abandonat prin care se plimba pisicile in cautare de stapane cu mana blanda, care sa stie cum si cand sa mangaie…

nu stiu ce vreau. uneori banuiesc. uneori am impresia ca stiu. apoi se intampla ceva si nu-mi mai doresc acel ceva pentru ca “lucrul dorit” se dovedeste a fi cu totul altfel decat am crezut initial ca este. si daca e diferit inseamna ca nu e acelasi pe care il vroiam initial. Adica e de fapt altul. Asa ca nu il mai vreau. Logic nu?

nu stiu cine voi deveni maine. dar vad cine sunt azi. azi sunt minunata, grozava, bijuterie, deosebita, inteligenta, fermecatoare…doar ca nu cred asta. uneori incerc sa ma conving dar sunt extrem de incapatanata. nici vorbele celorlalti nu ma ajuta.trebuie EU sa ma conving. Si cum pot fi grozava daca nu fac ceva grozav? cum pot fi inteligenta daca nu imi folosesc mintea pentru ceva cu-adevarat inteligent? cum pot fi deosebita daca trece ziua si nu fac nimic deosebit? cum pot fi fermecatoare “inside my room”? Cum pot fi minunata daca nu exista “minuni” la care sa contribui si eu? cum pot sa cred asa ceva despre mine daca persist intr-o viata banala ?

nu stiu cat voi mai putea spune “azi”. in general spun “de maine”. sunt omul amanarii. uneori e bine. las pe maine ce pot face azi, fara strop de regret.si imi eliberez o zi doar pentru sufletul meu. imi place cand sunt eu prioritatea. alteori amanarea apare ca sa castig timp, timp de gandirea. sa pot fi sigura pe decizia luata, ca apoi sa nu regret nimic. dar alteori amanarea e dusmanul numarul 1.

nu stiu sa urasc. am incercat cateva ori. asta doar pentru ca mi se acrise sa iubesc. si se zice ca de la iubire la ura e un singur pas. eu am facut mai mult de un pas si ura tot nu stiu cum arata la “ochi”. asa ca imi vad de  “drumul spre indiferenta”. e mai sanatos, parerea mea. am simtit ca s-ar putea sa urasc atunci cand mi s-a facut foarte mult rau. dar nu mi-a iesit nici atunci…mai tarziu mi-am dat seama ca oamenii rai pentru mine sunt buni pentru alti…ca oamenii astia de care am eu o mare impresie proasta au de fapt vise, ganduri bune, momente de slabiciune, panica. Au suferintele lor pricinuite de alti rai. Asa ca “rautatea” asta o aruncam de la unul la altul. El mi-a facut mie rau. Eu iti fac tie. Tu o sa ii faci rau ei. ea o sa imi faca rau si mie, si tie si lui. sau poate doar tie. Oricum e o “joaca”  sadica, uneori de necontrolat: hora raului…Ne calcam toti in picioare si la final ne zambim politicosi si ne spunem ca nu e nimeni vinovat. Asa e “jocul” doar, draga!

ma tem sa iubesc (sau nu stiu???). Ma tem cred. ma tem sa fiu vulnerabila. Ma tem sa nu fiu manipulata. ma tem sa am incredere 100%. ma tem sa mai ascult vorbe mari de genul “te voi iubi pana la moarte”, “esti singura pentru mine”, “nu cred ca mai exista asa o persoana ca tine”, “iubirea mea e veritabila, plina de sinceritate”, “communication is the key”, “simt ca noi construim ceva trainic”. Nu vreau sa mai aud cuvinte. Sunt doar cuvinte si atat. Nu vreau sa aud ca sunt iubita. Voi sti si singura, nici o problema. Sunt lucruri care n-au nevoie de prezentari pompoase…ca o nunta cu fala, cu multi bani cheltuiti doar intr-o noapte ca sa vada lumea cat se iubesc domle…

nu stiu sa cant la pian (sa-mi  cant la pian). visez uneori noaptea ca ma asez in fata unui pian, si caaaaaant, si caaaaaant….imi compun piesele singura in somn. o data m-am trezit dimineata si fredonam o melodie noua…apoi mi-am amintit visul. imi doresc sa stiu sa ma exprim prin muzica. cred ca as canta furtunos, ca o ploaie de vara, alteori sfarsit si trist asa cum cade o frunza sub privirile neputincioase ale copacului-muma…alteori ar fi un cantec zglobiu de copil vesel si saltaret cu ghiozdanul in spinare…mi-ar placea sa-mi cant.

nu stiu sa astept. daca stau in statie la autobuz fac orice numai sa nu percep timpul apasator care se scurge fara sens. de obicei ma deplasez in colo si incoace. mai exact merg. stanga- dreapta. stanga-dreapta. sunt plina de energie si “pasul pe loc” nu ma caracterizeaza. in schimb intarzii :)) funny combinatie nu?

nu stiu sa ma bucur. decat rar. asta pentru ca stiu ca momentul de bucurie se va scurge si vor veni din nou cele de tristete, de singuratate, de durere, de apasare…sau poate nu-i asta. sufletul mi-e impovarat de suferinte noi si vechi.inca imi mai plang lacrimile pentru ele. imi doresc sa pot sa ma bucur. oricum toti stim ca lucrurile frumoase mor ca florile …dupa 3 zile de stat in vaza.

nu stiu multe. pe unele nu le voi sti nicioadata.pe unele nu le voi invata niciodata. pe unele le voi uita dupa ce m-am muncit ani ca sa le invat.

Imi amintesc de vremea liceului cand Cata recita diverse poezioare. Ii placeau in speta cele englezesti, scurte si la obiect. De doua imi amintesc perfect.

Pe prima nu  stiu cine a scris-o, dar suna asa:

Hours fly

Flowers die

New days

New ways pass by

Love stays.

Cea de-a doua e a lui Bacovia (bine, el imi recita si din Plumb, dar nu, nu e asta :P)

Verde crud, verde crud

Mugur alb

si roz

si pur.

Vis de-albastru si azur.

Te mai vad, te mai aud.

Nu stiu ce-mi veni de m-am trezit cu poezioarele in gand. Cred ca e o continuare a framantarilor mele vizavi de ce este si ce nu este L’AMOUR.

Numerosi scribi au dezbatut intens subiectul de un suprem “neinteles”. Profa de romana clasifica operele poetilor dupa tematica lor. La absolut toti exista poezia de dragoste. Unii scriau mai timid, altii erau indragostiti pana peste urechi, unii raniti si singuri si mereu in cautarea iubirii absolute, cea care sa-ti imbrace sufletul infrigurat de atata absenta si asteptare. Pe-atunci credeam ca oamenii astia au fost niste “deosebiti” care si-au trait viata linistiti si mai scriau si cate o poezie ca oamenii singuri sa se simta si ei intelesi si mai putin singuri. Cand de fapt ei au trecut pe acolo, au gustat o vreme de dragoste pura, apoi totul s-a contaminat. Ce-au scris, au scris ca un strigat. un stigat de bucurie si extaz in fata iubirii, un strigat de adanca durere cand totul s-a spart in mii de firisoare de nisip si le-a spulberat vantul ca si cum n-au fi existat. oamenii astia au iubit si au suferit ca si mine.

Chiar si cei mai mari oameni care au trait pe Terra de-a lungul timpului au iubit si au suferit din dragoste. Noi am invatat la scoala doar de descoperirile lor minunate, de adevaratele valori, de lupta lor pentru pace, de fapte de vitejie, sau din contra de fapte de cumplita cruzime. ce nu ne-a invatat nimeni e ca toate astea fac parte din fatada. E doar “vederea spre strada”. Undeva in spate oamenii astia ascund povesti ca noi toti. Pun pariu ca de-al de Hitler, Ceausescu, Stalin, Enstein, Mircea cel Batran, Pasa Hassan samd…toti astia au simtit macar o data fiorul dragostei sau nodul in gat binecunoscut de noi, muritorii de rand…

Se spunea: ce este viata? Se raspundea: o goana dupa fericire.

Eu spun: o goana dupa iubire. Nu e constienta cautarea, sau putini sunt cei care stiu ca asta cauta.

Dar avem scris in ADN-ul nostru sa ratacim, sa nu avem liniste, sa nu putem trai fara dragoste.

Si-atunci o cauti. o cauti in stanga, in dreapta. in persoane potrivite si mai putin potrivite. O cauti la scoala, la servici, la mare, la munte. o cauti pe net. o cauti in ochii unor necunoscuti. o cauti printre pietonii grabiti, o cauti la un stop cand privesti catre masina care asteapta cuminte langa a ta. o cauti prin vecini. o cauti la piata, la farmacie, la supermarket, la florarie, la banca, la posta, la biserica (!!), la conferinte, in muzee, in parcuri, in mall-uri, in restaurante, baruri, pub-uri, crasme, cluburi…

putini o gasesc. si cand o gasesc, putin se opresc sa iubeasca.

Unii pleaca mai departe refuzand sa creada ca au gasit ceea ce cautau. si cauta pana la moarte. Altii isi ineaca viata in munca, in relati superficiale, in surogate ieftine sau accesibile, incercand sa uite cine sunt, ce vor, ce simt…si raman “inzapeziti” pentru ca renunta…dar cautarea ramane…

putini curajosi…foarte putini.

Oare eu ma voi impotmoli ca masinile in nametii de afara? Apoi imi voi repeta mecanizata ca ceea ce caut nu exista si ca realul e zapada de afara si frigul… si mai alb/mai bun  decat zapada nu exista? si ca eu inca am noroc ca m-am impotmolit “in oras” (pentru ca altii au ramas blocati in “camp deschis” unde trebuies sa suporte inclusiv crivatul)?

Sau imi voi folosi si “my naked hands” ca sa ies din “blocaj”, chiar cu riscul sa doara? Si nu ma voi opri decat “in parcarea mea”, pentru ca vreau eu, nu pentru ca vor altii, nici pentru ca nu mai am cum sa ies…?

Oare ce voi face?

Pentru a reusi sa scriu cat de cat coerent am nevoie de o anume stare. Ciudat e ca rar pot scrie ceva atunci cand sfarseste sau incepe o zi buna. Poate pentru ca locul asta a fost chiar din start “evadarea gandurilor”, locul unde tip, urlu, plang si ma plang…ma descarc asa cum poate “verbal” nu am curajul sau nu reusesc sa o fac.

Ba chiar si muzica pe care o ascult atunci cand scriu e bine aleasa. Trebuie neaparat sa fiu in ton cu sufletul meu.Cu mine. Cu ce simt. Cu ce gandesc. Acum ascult Leonard Cohen…dance me to the end of love.…Aapropo de piesa asta (clar! s-a dus de rapa coerenta!!) imi sta pe creier o intrebare vizavi de un subiect tabu de-a dreptul pentru mine: IUBIREA. Care-o fi capatul “dragostei”? Daca se termina a fost sau nu a fost dragoste? Poti spune: “am iubit dar nu mai iubesc”? sau “iubesc azi dar maine nu voi mai iubi”?

Ma seaca iubirea asta. De cele mai multe ori iubire=suma de emotii si fluturasi care zboara o vreme prin stomacul omului left-right apoi poposesc pe o alta “floare” (am o problema cu ghilimelele. scuze! parca nu mai pot exprima nimic fara o mica si dragalasa si inofensiva metafora. a! mai am o problema: cu coerenta. scuze iar!!).

revenind.

Adica iubirea se termina, vorba cantecului. Sa urmarim cu atentie un scenariu inchiput “a la Claudia” (orice asemanare cu personajele din realitate este pur intamplatoare).

Doi. El. Ea. Simpatici (unul pentru altul evident!). Se plac. Incep sa iasa incolo si incoace impreuna. Se descopera reciproc. Se plac si mai mult. Impart muzica, filme, ceaiuri, cafele, mesaje, povesti, zambete, oftari lungi, oboseala, bune si rele. Suflet. Sunt din ce in ce mai atasati, mai legati, mai “cuplu”. Se potrivesc, vizibil cu ochiul liber. Timpul zboara, ei nu se dau dusului acasa. Indraznesc sa fie fericiti uneori. Si restul nici macar nu mai conteaza, pentru ca vine seara si se revad. Si banalul devine fascinant si greutatile isi pierd din greutate.

Vine apoi un moment cand cei doi se sperie de atata bine. (sau numai unul poate). Asa ca isi pune intrebari. Intrebari de genul: “Cand e “the end of love”?” sau “Se va plictisi intr-o zi de aceeasi fata devenita la un moment dat obisnuita ?”

Apare apoi rationalizari in fel si chip. “stai ca trebuie sa o las mai moale ca sa nu sufar la final…in cazul in care exista “the end””. “stai ca nu trebuie sa imi dau tot sufletul pe tava ca s-ar putea sa raman fara…”

Continuarea poate fi oricare. Fie el gaseste pe alta mai interesanta si pleaca. Fie ea gaseste pe altul si pleaca. Fie nu pleaca nici unul si amandoi isi continua visul si lupta pentru el.

Intrebarea mea e (in cazul in care se termina): a fost sau nu a fost iubire? Inainte as fi spus ca nu. Acum tind sa spun altceva. Asta pentru ca si eu am iubit. (de observat timpul verbal!). Dar din anumite motive ucizi cu brutalitate orice sentiment care te mai leaga pentru a trai linistit, fara sa mai suferi.

In povestea mea iubirea a existat. Dansul a durat o vreme apoi a sarit discul. Noi nu l-am atins. A sarit pur si simplu.

Prima tendinta e sa stau cu ochii pe disc, sa am mare grija sa nu mai sara ca sa evit tot vidul de dupa. Dar  as pierde  esentialul: DANSUL!!!

So:

Dance me to the end of love!

 

gust de cafea. gust de dimineata trista de decembrie. gust de evadare. gust de viata veritabila.

sete de viata veritabila.

fiecare nota imi atinge cate o coarda a sufletului. si sufletul meu are multe corzi…si cantecul multe note…

as vrea sa nu se mai opreasca.

Descoperiri.

Emotii noi.

Emotii.

Tu.Eu.Viata.

Drept.Nedrept.

Adevar.Minciuna.

Pasi care se indeparteaza sau se apropie?

“Is there anyone?
Why don't you tell me
Which way to be
Give me pain or security
Oh this red hill has all the mystery
It's full of quiet hope and unknown destiny”

Scriu cu o combinatie ciudata de amar si liniste. Nici nu stiu care sunt procentele. ca si cum ar mai conta procentele…

printre altele azi am ajuns cu Irina in biserica catolica: eu ca sa plang, ea ca sa asiste. Avem un obicei cel putin la fel de ciudat ca noi . De fapt eu i l-am impus Irinei (glumesc!)…atunci cand timpurile sunt tulburi ne retragem frumusel acolo. e un fel de refugiu sau de cautare a linistii pierdute. si cred ca e elementar raspunsul la intrebarea “De ce acolo?”.

Cum de ce? Unde sa il caut pe Dumnezeu atunci cand simt ca sufletul mi-e prins in pioneze? in Mall? Normal, intr-o biserica, intr-un parc…ideea e sa fie liniste. sa pot sa-i spun tot ce-mi trece prin cap.

Nu fac parte din categoria persoanelor care cred ca rugaciunea se intampla doar intr-o anumita biserica la o anumita ora, mai degraba stiu ca dumnezeu e pretutindeni si la orice ora acolo, oriunde vrei sa-l cauti…Doar ca in anumite momente e greu sa-l gasesti printre alte suflete zbuciumate ca si al tau…asa ca il cauti in tacere, in refugiu, in linistea unei bisericii, in salbaticia naturii…acolo unde speri/simti/crezi ca omul inca nu a “spurcat” locul…(…dur spus. crud de real.)

revenind… am stat acolo cel putin jumatate de ora. mi-am remarcat lacrimile cum plouau pe blugii preferati…

Apoi la iesire am observat ceva “demn de o fotografie”, cum as spune eu…nu numai ca “as”  chiar “am” spus…

Era un loc special pentru spovedit si in lateral dorea sa fie o icoana, un isus pe cruce…un isus aurit cu toata fala…problema (daca o pot numi asa) era…absenta lui Isus…ramasesera doar mainile cu palmele pironite in lateral. M-am oprit in fata “Lui”. Am chemat-o si pe Irina…ne-am holbat amandoua pret de cateva minute…pe mine m-a marcat absenta Lui…am luat-o personal. E ca si cum privesti in oglinda si ceva nu mai e. Era ca si cum priveam in mine si El lipsea…Erau doar palmele care aminteau ca  a fost acolo, dar cineva l-a smuls din varii motive…ori ca sa uite ca exista (si ii e mai usor sa uite atata timp cat nu ii vede fata), ori ca sa dispara mustrarile de constiinta…ori nu era bine primit…

Irina a interpretat altfel. sau simtit…la noi e tot una. a spus ca Isus a “plecat ” singur. Pare amuzant la prima vedere. rabdare! Nu e! S-a dat jos ca sa arate ca El e de fapt liber acum, nu mai e de mult pe cruce. Si oricat au vrut cei care nu ii impartaseau convingerile sa il anihileze (adica cei care l-au rastignit ) nu au reusit.

Concluzie: De ce toata lumea poarte cruciulite la gat cu un Hristos rastignit? Cand ar putea avea un Hristos liber, care a inviat? Da, e amintirea jertfei. dar o jertfa “inutila” (urat cuvant, la fel ca “oportunist”) daca nu se ia in calcul deznodamantul, esenta, eliberarea, biruinta, promisiunile…

si nu s-a terminat aici…

la iesire am constatat ca portile erau incuiate…toate. cateva minute am crezut ca ramanem peste noapte (desi irina propunea o solutie “neortodoxa” si “necatolica” : saritul peste :D ). eu am zis ca e un semn divin. dar eu fac metafora si din ce nu e.

concluzie a la irina:

Dumnezeu ne iubeste cu toate ca noi suntem cum suntem…si faptul ca eram “inconjurate” de porti inchise era dovada faptului ca suntem protejate, ca ne vrea aproape…

concluzia mea:

zi grea. Zi cu lacrimi. Zi cu “iminenta conversatie cu El”.

zi buna de fapt.

ps. cine poate si stie cum, sa inteleaga…

Libelule. Si iar libelule.

Minunat.MMMMMM…inunat.

E fix 4:17 si a trecut fix o ora si 17 minute de cand ma invart in pat in cautarea “somnului pierdut”.

Mananc un mar de nebuna, dupa ce am mestecat o hubba bubba care mi-a parvenit din motive nebanuite…urmeaza pe lista laptele cu cacao :)).  Stiu ca somnul nu se ademeneste cu absolut nimic, cel putin nu in cazul meu.

cat m-am foit in ultimele ore mi-am imaginat ce as face cu multe milioade de euro daca le-as castiga la loto. Si cum nu intentionez sa ma culc prea curand cred c-o sa va povestesc una, alta.

asa ca daca asa avea bani multi, castigati fara munca peste noapte, acestia ar fi folositi la:

- apartamente pentru tot clanul nostru;

- renovarea casei parintesti 100%;

- masini la tot clanul  :)) ((care nu au, au prioritate!! :P)

- asigurari de viata/sanatate la tot clanul;

- plata la zi a tuturor datoriilor clanului;

- achitarea tuturor ratelor clanului;

- spitalizare in cele mai bune clinici pentru mama;

- absolvirea de munca pentru tatal meu pana la sfarsitul zilelor lui;

- cate 5/ 10 milioane pentru toti prietenii mei (care-s multi) si pentru toti oamenii de care stiu eu ca au necazuri sau datorii la asociatie;

- cadouri…din alea perfect alese…pentru oamenii faini din viata mea;

- achitarea datoriilor morale;

- bursa de studii lui Iui Iuli in ce vrea el si unde vrea el;

- nunta lui Adi integral (despre Gutza…am inca retineri :)) )

- m-as interesa unde locuiesc bunicutele singure si le-as duce bunatati :)

- as angaja menajera pentru bunicul si i-as luat cele mai tari undite!!!

- as trimite prietenii de familie in excursii/ concedii. oamenii astia nu au facut altceva decat sa munceasca o viata intreaga din greu.

- l-as aduce pe Cata&Co din nou in Romania (i-as face si o firma misto ca sa aiba ocupatie :P );

- as vizita doamnele cunoscute la Cluj si le-as plimba pe fiecare in parte…le-as darui cate o zi de neutat in care sa uite de boala si suferinta lor;

- pe Alexandrina (un suflet scump de fata care a trebuit sa renunte la singurul ochi cu care mai vedea, pentru a ramane in viata…acum e oarba…) as proteja-o; i-as angaja o asistenta personala care sa o invete sa se bucure de viata; as avea eu grija sa aiba de ce se bucura!!! si ea si batranii ei parinti…

- as duce electricitatea pana la casa lui Naomi (o fetita de care m-am atasat mult intr-un context nefericit: dubla fractura la ambele picioare intr-un accident stupid. vindea flori de primavara si a lovit-o un dobitoc…). pun pariu ca nici acum nu exista lumina in casa aia. Doar daca au primit un alt generator!

- as lua muuulte bunatati si lucruri frumoase pentru tanti Marioara, matusa mamei mele.Mi-a fost ca o bunica. Si acum are 80 de ani si are diabet. Desi de la tara, are un simt estetic foarte dezvoltat… :)  i-as cumpara haine noi!!! :)

- as aduce-o pe matusa mea din Bucuresti in Iasi ca sa ii fie mai aproape mamei. Stiu cat de mult sufera amandoua din cauza distantei. si ea..din cauza vietii care a luat-o in directii nedrepte…

- pentru tanti Dina as angaja sofer sa o duca oricand vrea la mormantul sotului ei si sa o aduca teafara acasa…

- as face niste pietre mult mai frumoase de mormant si bancute si pitici printre flori…unor oameni care au fost grozavi. desi stiu ca dupa moarte astea nu mai au nici o valoare…dar stiu ca s-ar bucura enorm!!

- as face cadou “dusmanilor” mei o camera foto faina + o excursie in Europa. N-ar afla in veci ca e de la mine! :) Oricum toti suntem rai la un moment dat. asta nu inseamna ca nu avem suflet si vise!

- i-as da 2000 euro lui Cristi sa-si plateasca datoriile. sigur nu i-ar accepta. Dar parintii lui sigur da :))

- pe Irina as muta-o singura. platesc eu chiria! :)) Promit!! Daca esti cuminte poate iti cumpar garsoniera :P

- lui Edi i-as lua o super camera foto, cea mai tare :)

- Cosminei i-as da un job si i-as plati facultatea :)

- pentru verisoarele mele muuulte haine si cosmeticeeeeeee!!! :P

- pentru Sorinel, colegutu meu drag…ce vrei tu mama! numa cere !! :))

Cred ca pana maine dimineata fac lista cu cei care primesc 5 milioane in plic :)). Cred ca imi trebuie 2 foi fata-verso…sunt multi...pe unii i-am vazut o singura data. pe altii ii stiu de mica.

Nici nu stiu daca mi-a mai ramas bani de-o inghetata :))

da’ presupunand ca mai sunt din plin pentru mine ar fi putine: un apartament colorat plin de flori totdeauna, o masina mica, un ONG care sa invete oamenii sa traiasca si sa fie fericiti, o “crasma” cu muzica buna si pian…

Cu restul as calatori in toata lumea alaturi de un om drag. As veni lunar acasa ca sa imi vad familia. Ce rost au banii daca nu te poti bucura de ei cu cei pe care ii iubesti? :)

ps. mi-am amintit ca vreau sa mai scap un om de la rate. se stie el care :))

om drag. normal. :))

Tu ce-ai face daca ai castiga la loto?

M-am trezit cu drag la 11.  Am baut cafeaua cu Adi si am mancat covrigi. Zambete, glumite, tachinari.

Apoi camera mea calduroasa si muzica linistita si florile primite de la prieteni. E un soi de calm, liniste dupa atata furtuna… savurez lacoma momente ca astea. Poate ca in mine exista inca teama de “univers zdruncinat”, de liniste rapita, de dimineti reci si nopti  fara somn.

Am citit mai devreme intr-un blog o “poveste” .

"Lipsea o treaptă la scară, de ani de zile, dar el mergea perfect. N-a observat lipsa treptei decât la început. Peste câteva luni, când treapta ar fi fost pusă la loc, i s-ar fi părut la fel de nelalocul ei, ca şi-un mort care s-ar apuca sa-nvie. (...) Şi mergea de ani pe scara cu-o treaptă lipsă, lipsa devenind măsură şi element al variaţiei în monotonie. Scara cu toate treptele ar fi devenit o scară banală. I-ar fi trebuit iar o perioadă de acomodare, ar fi avut anxietăţi, ceva s-ar fi tulburat în echilibrul vieţii lui. Într-o zi, cineva a mai scos o treaptă, de pe undeva, din scară. Din curiozitate: "Aşa, ca să vedem ce face". Şi el s-a-mpiedicat, a căzut şi-a murit. Curiosul a zis "Cine s-ar fi gândit... Ceasul rău!"

Nimănui nu i-a trecut prin minte că două trepte erau prea mult."

Sa zicem  ca pentru mine au o insemnatate mai mare randurile de mai sus. Am crezut ca sunt  treapta care trebuia sa o inlocuiasca pe cea lipsa cand de fapt eram o alta care a fost scoasa “uite-asa”…

Oricum ar fi… pe o treapta calci si mergi mai departe…

Si asa a fost.

ps. am gasit melodia asta pe blogul lui Ralu. Minunata!

Am disparut in neant de ceva vreme. M-am oprit pur si simplu. si am facut-o in cel mai costient mod posibil.

m-am oprit din bocetul meu lung, din tristetea de zi cu zi, din a intreba si a mai astepta raspunsuri. si…vorba cuiva drag…a fost nevoie doar de un click.

S-a intamplat mult mai repede decat m-as fi asteptat. Si poate viata mea ar fi continuat in acelasi ton o vreme… dar am intalnit persoana potrivita la momentul potrivit.

Am invatat un nou verb “a intelege”. pentru mine e sinonim cu “a accepta”. Si intre noi fie vorba, eu am avut mari probleme la capitolul asta.

Inteleg ca totul s-a terminat. Si nu saptamana trecuta ci de mult, mult timp.

Inteleg ca viata merge mai departe fara…

Inteleg ca pot iubi din nou…

Inteleg ca la un moment dat voi suferi iar…

Inteleg ca viata e “deal-vale” oricat m-as da eu peste cap s-o fac “sosea dreapta si fara cotituri”…

Sunt bine. Serios!

Uneori chiar fericita…

:)

6.12.2009, 23:00

E ciudat cum in mijlocul furtunii reusesti sa gasesti linistea. Si nu e o liniste aparenta, nici nu-i un surogat. e linistea, liniste care vine de sus si iti umple inima de pace.

Si uneori mai versi cate o lacrima pentru ca durerea din piept nu moare peste noapte dar  pacea nu dispare. nu e resemnare, nu e indiferenta, nu e nici ignoranta!

ai constienta realitatii, nu incerci s-o transformi, s-o modifici cu mintea ta ca sa fie mai usor de acceptat. nici nu incerci sa-ti amortesti simturile mizand pe  zicala “timpul vindeca”. Nu, timpul nu vindeca. Dumnezeu vindeca iar vindecarea reala vine atunci cand te implici direct, activ in viata ta. Si cantaresti lucrurile. Stii unde ai gresit si tu. Nu e doar vina celuilalt. e si a ta. Iti accepti greselile tale si apoi inveti sa te ierti. Ii accepti greselile lui si alegi sa il ierti desi niciodata n-a indraznit sa-si ceara iertare si poate n-o va face niciodata. accepti suferinta ca normalitatea dupa o “moarte prematura” a iubirii.

Suferinta e ca febra. Necesara. Te ajuta sa afli ca in tine se intampla ceva, ceva ce TREBUIE acum rezolvat, altfel vei purta sechelele bolii (ura, resentimentele, neputinta, furia) tot restul vietii si nu vei reusi sa te mai bucuri cu adevarat de lucrurile frumoase care vin din cand in cand.

mai e mult pana la “primavara”, dar macar stiu ca va veni, stiu ce astept… :)

Nu stiu altii cum sunt, dar eu sunt binecuvantata. Sunt binecuvantata cu:

- parinti care ma iubesc;

- frati care ma iubesc;

- verisori/matusi/unchi/neamuri care ma iubesc;

- vecine care ma iubesc;

- prieteni de familie care ma iubesc;

- prietene/prieteni care ma iubesc.

Si daca mai sunt si altii de care nu stiu, sa se anunte ca sa ii trec aici :P

Ideea este ca nu..nu am iubirea unui om la care am tinut cu toata fiinta mea, nu am bani ca sa pot sa imi indeplinesc tot felul de dorinte, nu am un job care sa imi aduca bani si realizare profesionala.

dar am iubire. Iubirea celor din jur, a celor cu adevarat importanti si iubirea lui Dumnezeu.

Cred e e destul deocamdata :)

Multumesc…

Scriu toate astea pentru ca azi am castigat un concurs foto. Si multumesc voua celor care au votat zi de zi ca eu sa fiu happy astazi. ia uitati ce am castigat: this photo camera!!

yuppyyyyyyyyyy!!

:)

Ma che dici di questo Try? Proviamo qualcosa positivo oggi :)

Tutto questo tempo a chiedermi
Cos'è che non mi lascia in pace
Tutti questi anni a chiedermi
Se vado veramente bene

Così
Come sono
Così

Così un giorno
Ho scritto sul quaderno
Io farò sognare il mondo con la musica
Non molto tempo
Dopo quando mi bastava
Fare un salto per
Raggiungere la felicità
E la verità è che

Ho aspettato a lungo
Qualcosa che non c'è
Invece di guardare il sole sorgere

Questo è sempre stato un modo
Per fermare il tempo
E la velocità
I passi svelti della gente
La disattenzione
Le parole dette
Senza umiltà
Senza cuore così
Solo per far rumore

Ho aspettato a lungo
Qualcosa che non c'è
Invece di guardare
Il sole sorgere

E miracolosamente non
Ho smesso di sognare
E miracolosamente
Non riesco a non sperare

E se c'è un segreto
E' fare tutto come
Se vedessi solo il sole
Un segreto è fare tutto

Come se
Fare tutto
Come se
Vedessi solo il sole 

E non
Qualcosa che non c'è

 

Grazie Try! Bellissima questa canzone!

Dicono che c'è un tempo per seminare
e uno che hai voglia ad aspettare
un tempo sognato che viene di notte
e un altro di giorno teso
come un lino a sventolare.

C'è un tempo negato e uno segreto
un tempo distante che è roba degli altri
un momento che era meglio partire
e quella volta che noi due era meglio parlarci.

C'è un tempo perfetto per fare silenzio
guardare il passaggio del sole d'estate
e saper raccontare ai nostri bambini quando
è l'ora muta delle fate.

C'è un giorno che ci siamo perduti
come smarrire un anello in un prato
e c'era tutto un programma futuro
che non abbiamo avverato.

È tempo che sfugge, niente paura
che prima o poi ci riprende
perché c'è tempo, c'è tempo c'è tempo, c'è tempo
per questo mare infinito di gente.

Dio, è proprio tanto che piove
e da un anno non torno
da mezz'ora sono qui arruffato
dentro una sala d'aspetto
di un tram che non viene
non essere gelosa di me
della mia vita
non essere gelosa di me
non essere mai gelosa di me.

C'è un tempo d'aspetto come dicevo
qualcosa di buono che verrà
un attimo fotografato, dipinto, segnato
e quello dopo perduto via
senza nemmeno voler sapere come sarebbe stata
la sua fotografia.

C'è un tempo bellissimo tutto sudato
una stagione ribelle
l'istante in cui scocca l'unica freccia
che arriva alla volta celeste
e trafigge le stelle
è un giorno che tutta la gente
si tende la mano
è il medesimo istante per tutti
che sarà benedetto, io credo
da molto lontano
è il tempo che è finalmente
o quando ci si capisce
un tempo in cui mi vedrai
accanto a te nuovamente
mano alla mano
che buffi saremo
se non ci avranno nemmeno
avvisato.

Dicono che c'è un tempo per seminare
e uno più lungo per aspettare
io dico che c'era un tempo sognato
che bisognava sognare.

photo by Claudia

                                                           

Esperienza                                                                                        

I nostri sentieri

partivano sempre

dall'arco delle ricerche

verso le farfalle della felicità

che gonfiava

le nostre tasche

e le illusioni

dai colori stridenti.

Una sola volta

abbiamo tentato

di rubare l'alba                                                                                                 

sotto le palpebre,                                                                                  

ma abbiamo  capito                                                                                                     

che il mondo                                                                                                                        

è fatto          

anche di lacrime.

 

Experienta                                                                                        

Drumurile noastre                                                                                      

porneau întotdeauna                                                                           

din arcul cautarilor                                                                      

spre fluturii fericirii                                                          

cu care ne burduseam                                                                                     

buzunarele                                                                                                      

si iluziile                                                                                                                   

tipator colorate.                                                                                    

O singura data                                                                                           

am încercat                                                                                                   

sa furam rasaritul                                                                                       

sub pleoape,                                                                                                  

dar am înteles                                                                                           

pentru totdeauna ca     lumea                                                                                                               

e   facuta                                                                                                                    

si din lacrimi.                                                                                          

 

Ion Gaghii

Ana & Cristi photo session

ps. this is the happy one! Obvious! :D

photo by Claudia (me :P)

Zilele astea mi-am amintit de o perioada scurta si frumoasa petrecuta demult, tare demult. :) Melodia asta imi aduce aminte de un om special, fain. Mi-a facut cadou albumul cu Jaci Velasquez in urma cu 4 ani sau 5…nici nu mai stiu. E ciudat cercul vietii!

Mi-e dor de vremurile acelea simple si senine, cand viata era mai putin complicata, cand sufletul era mai putin apasat.

Vremurile acelea vor veni in curand! Simt asta!

:)

Melodia asta imi aminteste de vremurile bune, cele care au fost si care vor mai fi. Imi aminteste de Roxana si anul in care am locuit impreuna. Lasand la o parte amintirile, melodia aceasta are puterea sa ma ridice, sa imi arate drumul atunci cand imi slabeste puterea, sa ma provoace sa cred chiar si cand realitatea sta impotriva.

Am redescoperit placerea de a fotografia ore in sir. I really need my own camera!!!

Imaginati-va ca scriu in fuga azi…am devenit grabita pentru ca incet incet parasesc letargia, inertia si incep sa imi reiau viata. fac foto iarasi, particip la concursuri :) ieri am citit despre canon 400D pentru ca ma provoaca. In plus am descoperit ca e tentanta fotografia in sport.

Azi fac portrete pentru logodna unei prietene. Mi-am pierdut mult antrenamentul si e sentimentul acela straniu ca nici macar asta nu mai pot s-o fac bine si ca oricine ar face-o mai bine decat mine.  dar, cu riscul unui esec total voi ramane “in lupta”…asa cum spuneam cuiva, macar la final nu voi avea regretul ca am ales sa zbor decat sa stau intr-un cuib ascuns de ochii privitorilor. Zborul asta presupune destula teama si nesiguranta, si, sa fim seriosi, nu am pretentia sa ating norii din prima. Important sa este sa incerc, cu orice risc. Altfel cum?

Bun dragilor, scurt si la obiect pentru ca la 12 30 am intalnire la Botanica. Concluzie: nu mai stau in casa. nu mai plang. nu mai astept sa-mi cada din cer el. ma straduiesc sa fac eu tot ce tine de mine pentrU a-mi face viata mai frumoasa. pana la  100% completeaza Dumnezeu.

Pe curand!

ps. nu stati in casa. incercati sa faceti ceva nou azi, orice!

Imi caut locul. Nici un coltisor de pe lumea asta nu il pot numi al meu. Nu stiu unde e acel “acasa” pentru ca nu il regasesc nicaieri. Intai “acasa” s-a transformat in “la parinti” atunci cand m-am mutat in Iasi pentru facultate. Apoi, dupa ani buni de locuit in acelasi apartament am inceput sa ma simt aici ca acasa. Dar…dar nu e. Pentru ca acasa ar trebui sa existe armonie, ar trebui sa fie locul tau cald de refugiu si liniste, locul in care te refaci si poti iesi din nou in lume.

Aici nu e acasa pentru ca locuiesc cu persoane care nu au aceleasi definitii ca mine, care nu vor sa vada mai departe de metrul patrat in care se invart. Tanjesc dupa un loc pe care sa-l impart cu un om cald. Fara conflicte! Fara sa trebuiasca sa explic niste lucruri evidente. Fara reprosuri. Fara sa ma gandesc atunci cand intru in bloc ce alte probleme ma asteapta.

Vreau liniste. Am nevoie de ea. Vreau sa traiesc cu oameni care cauta pacea, ca mine. Si daca sunt lucruri in care nu suntem de acord, vreau sa discutam civilizat, vreau sa fiu inteleasa din priviri, vreau sa fiu iubita.

Sunt ca un hoinar care isi doreste sa ajunge intr-un loc unde nu mai e nevoie sa traiasca cu garda sus. Am obosit sa fiu ranita de cei din jur. Am obosit sa mi se repete ca ar trebui sa nu-mi mai pese, ca ar trebui sa fiu egoista, ca ar trebui sa ma doara numai de mine, ca poate ceva mai bun ma asteapta.

bine. dar cat sa mai  astept? Asta am facut in ultimii ani…si oricum am fost ranita. Oare pot sa mai astept? Mi se scurg clipele printre degete si in una din doua sunt nefericita.

Vreau acasa.

 

ps. cei de la youtube nu-mi dau voie sa public videoclipul oficial aici asa ca va invit sa ascultati piesa pe youtube :)

"Sa dai, sa dai, iata marea fericire a vietii. Sa dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Sa dai rasul, sa dai lacrimile... sa-ti traiesti avanturile, sa-ti traiesti durerea... sa inhati raza de bucurie care fuge, sa-ti arati dintii frumosi in rasul pe care niste ochi umezi ti-l cersesc, si apoi, apoi sa plangi nebuneste, din toata inima, satula de bucurie! Sa plangi un timp... si apoi sa razi!"
Panait Istrati - Nerantula

Se pare ca in sfarsit am descoperit un film care sa ma multumeasca. Poate din setea de real am cautat altceva decat o comedie romantica (si o sa ma contrazici george, dar chiar nu reflecta realitatea siropoasele comedii…nici macar nu ma amuza).

si am gasit: “Two lovers”. Si daca nu as fi atat de haotica in idei, cred ca as putea face o frumoasa prezentare a filmului. Dar nici macar nu voi incerca. Stiu care mi-e locul. Important e ca am ramas cu un gust bun, desi filmul e o drama in toata puterea cuvantului.

daca ai un pic de spirit de observatie vei vedea cat de fain este surprinsa natura umana, iubirea, depresia, dezamagirea, alegerile, esecul…toate la un loc. aproape ca respiri intr-un ritm cu personajele. Da! Aici am gasit o parte din viata reala. Nu m-am regasit decat in prea putine lucruri dar am avut ocazia sa privesc din exterior si sa vad o imagine de ansamblu, sa judec situatiile in nuante de gri, sa exersez empatia si obiectivitatea.

am apreciat (sau am remarcat) multe la filmul asta si o sa vi le insir cu liniuta:

-  filmul surprinde grozav de bine dificultatea de relationare a individului dupa ce a suferit o grea deceptie; discutiile uneori fara noima sau imposibilitatea de a oferi atentia cuvenita subiectelor, lipsa implicarii reale sau ezitarea de a se lasa descoperit…

- parintii tipului sunt grozavi; cel putin mama acestuia…desi un pic americanizata, in scena “fugii” lui cu blonda, mama tipului e geniala (iar hiperbolizez? :P)

-  tipul doarme “somnul depresivului”…acela in care refuzi sa te trezesti pentru ca realitatea e mult prea dificila…asa ca amani si te cufunzi in visare…

- blonda il intreaba ce ar alege sa faca, daca ar avea libertatea sa aleaga orice…el raspunde: fotografia… :)

- mi-a placut faza in care tipul si blonda vorbesc (e mult spus vorbesc) in toiul noptii, neglijand distanta considerabila dintre ei…ca si cum eu as urla acum la vecinul de vizavi (apropo e 3:11) :P

- tipul se joaca la un moment dat cu un chibrit si il priveste cum arde. ma trezesc si eu facand asa ceva uneori! :)  e un mod aparte de a arde un chibrit :)

- e trist cercul asta vicios.blonda iubeste un barbat insurat care o intretine, o duce la opera, o imbraca, o hraneste. se simte mizerabil cand se drogheaza si vrea sa isi schimbe viata dar apoi se trezeste si se minte, cautand partile bune ale mocirlei in care se afla. tipul o iubeste pe blonda. bruneta (dap, e si o bruneta aici) il iubeste pe tip. greu cu oamenii astia!!

- mi-a placut cum tipul ii “scrie” pe mana blondei ca sa poata sa adoarma…si tentativa de sarut…

- “acum nici eu nu mai stiu ce inseamna sa fiu eu insumi”

- “trebuie sa iti ingadui sa fii iubita”

-  manusa care care cade in apa marii…ca si cum viata i-ar fi aruncat o provocare iar el trebuia doar sa o ridice…fara frica!

dar asta mi-a placut mie. Voua..nu stiu.

:)

nu, nu m-am decis sa le iau pe toate la rand desi nu-i o ideea rea. Dar mi-a revenit cheful de a vedea filme. E drept ca majoritatea “de pe piata” sunt siropoase si total nerealiste. daca m-as lua dupa ele ar trebui sa cred ca viata e roz si roz este lumea toata… cand de fapt uneori e dura de abia ai curajul sa te ridici din pat s-o traiesti.

Ma enerveaza tipicareniile (scuzati-mi termenul in cazul in care nu exista) de genul: ea femeie frumoasa, ocupata domle (desi nush cum poate sa creasca o pisica daca e plecata tot timpul de acasa sau sa arate impecabil :D )…puternica, adevarata profesionista in ceea ce face!! si sarmana se intoarce acasa si nu o asteapta nimeni…acasa isi permite sa fie ea, fragila, sensibila, visand la un barbat ideal, completand lista aia lunga de calitati pe care Dl Minune ar trebui sa le aiba. Mai da chiar in toate filmele (comedii, va rog!!) femeile sunt asa triste si singurele pana vine iubirea de o scoate din monotonie? si in filmul de ieri era una, de asta intreb…:))

in fine, ca-mi pierd ideea.

mi-a placut filmul asta. de fapt ce scotea pe gura personajul principal masculin. Zicea omul niste adevaruri pe care le-am regasit (un pic mai voalat spuse) si in conversatii cu alti barbati. Tristul adevar e ca barbatii sunt mai putin complicati/complecsi decat ar vrea sa para (si nu vreau sa generalizez da nu ma pot abtine). Din pacate ei cauta ce cauta, din pacate trebuie sa-i dai pe spate cu fata ta interesanta, cu misterul, cu parul sau mai stiu eu ce mare calitate viseaza fiecare sa gaseasca intr-o femeie.

Iar noi stam cu lista si bifam. uneori asta se intampla inconstient, dar bifam. Iar ei, ei se opresc …unii secunde cat sa te priveasca in treacat in ochi, altii minute cat sa arunce doua replici, altii ore…altii mai curajosi stau zile, saptamani, luni. Unii pleaca atunci cand spaima ii cuprinde, exact cand nu trebuie…

in fine.

Adevarul gol golut e ca tare dubiosi mai suntem toti!!!!!!!!!!!!!!!!

Iar acum chiar nu ma mai feresc de generalizari…

M-am uitat la filmul asta si nu-i chiar siropos pentru o comedie romantica. In schimb tot m-a infectat cu dorinta de fi lovita de o dragoste mare, nebuna din care sa nu mai vreau sa scap. :) imi spun ca astea sunt doar filme si ca realitatea e diferita.

Dar..dar daca totusi asa ceva exista? Daca totusi as face bine sa caut si sa nu ma opresc din cautat pana cand nu il voi gasi pe EL, cel care e in stare sa imi ofere dragoste in starea ei pura?

Amuzant e ca mai urgent tre sa-mi gasesc un job, nu marea iubire. dar ce-are daca imi permit sa visez si eu un pic? In plus…e 3:30, ora Romaniei… Cine are chef sa fie cu picioarele pe pamant la ora asta?

:)

Particip acum la un concurs organizat de S.P.E.R. si am vazut ca premiul cel mare e o camera DSLR la care tot visez de ceva vreme. Mi-am pus si eu o foto dar e stilul ala de concurs care vrea mai degraba sa aduca vizitatori site-ului decat sa premieze o fotografie buna. Asa ca daca te voteaza cunoscutii ai sanse, daca nu…Rugamintea mea pentru cei care mai citesc blogul meu este: VOTAAAAAAAAATI-MAAAAA! :P  aici.

Voturile se pot face pana pe 15 noiembrie, cate unul pe zi de la acelasi ID.

sarumana :P

ps. asta-i poza cu care particip.

prima zi in care am simtit ca traiesc. am ras, desi mi-a trecut prin cap ca rasul meu se poate preschimba oricand in lacrimi. Dar chiar si-asa, de-acum stiu cum e sa doara si nu imi mai e frica, ma bucur de viata…din nou.

am intalnit pe strada un inger, inger la propriu care m-a imbratisat. l-am imbratisat si eu cu un abraccio forte :) erau de fapt niste doamne care promovau un eveniment numit “saptamana ingerilor”. m-am simtit vie si gata sa iubesc oamenii pentru ceea ce sunt, gata sa iubesc senin si curat, gata sa ofer si sa primesc.

mi-am vazut prietenii spre seara. am avut un timp fain si o companie mai mult decat placuta.nimic extraordinar, doar dulcea normalitate de care imi era dor.

seara am vorbit 3 ore cu francesco in italiana, desi imi jurasem ca uit limba asta pe veci si elimin toti cetatenii Italiei din lista mea de prieteni. am inceput conversatia in engleza, apoi mi-am dat seama ca nu are rost. iubesc limba asta mai mult decat iubesc romana. nu voi darama intreaga  casa doar pentru ca o parte s-a prabusit. asa ca am decis sa imi pastrez si prietenii si limba.

iar acum am o energie atat de mare incat nu reusesc sa dorm. imi doresc sa fac o groaza de lucruri, sa vad o groaza de oameni, sa studiez, sa invat italiana si engleza foarte bine, sa calatoresc, sa imi ajut familia.

nu vreau o relatie, nu in urmatoarele luni. vreau sa ma fac bine cu adevarat intai. apoi vom mai vedea ce va vrea Domnul. pana una alta invat sa fiu fericita cu putin, si fara sa depind de o persoana anume sau de un context pe care il astept.

:)

is dead and gone

:)

"Am gasit. Stiu. Secretul este sa iubesti un om pentru tot ce nu iti poate oferi. De-abia atunci nu te vei iubi pe tine in el. De-abia atunci el nu-ti va fi oglinda si vei privi cu adevarat in sufletul lui. Da, sunt neputincios, caci niciodata n-am stiut sa sparg oglinzi. Mi-a fost teama c-am sa ma omor."

scris de tudorchirila at 00:59

Liniste - Adriana

Initial am vrut sa renunt la acest blog pentru ca am adunat in el toata durerea care poate incapea intr-un om. Ganduri, amintiri, sperante. Toate au murit acum. Le-a ucis el in fata mea, cu multa, multa brutalitate.

O parte din mine a murit. Si nu mai pot face nimic decat sa las cenusa sa zboare libera, sa-i dau voie sa zboare. O tineam strans in pumni si refuzam sa cred ca e cenusa. Credeam ca sunt doua pietre din temelia pe care am construit noi. Credeam ca le putem folosi la o noua constructie.

Am deschis pumnii si lumea s-a frant in doua. Am deschis ochii si am vazut cenusa care isi lua zborul. am ramas cu pumnii goi. Nu mai am de ce sa raman aici, in pustietatea asta. Nu mai am ce construi, cu cine construi, de ce construi.

De fapt, tot timpul acesta m-am incapatanat sa cred ca si el  strange in pumni doua pietre si colturile lor ii sangereaza palmele. Credeam ca nu sunt singura. Dar m-am inselat. El plecase de mult de langa mine.

Am invatat o noua lectie: ESECUL. Si acceptarea lui.

Voi pasi din nou in viata, voi invata iar sa zambesc, voi crede ca Dumnezeu stie de ce si ca nimic nu este lipsit de sens in viata mea. Voi construi frumos intre oameni. Voi pretui oameni si locuri. Voi da nastere la noi vise, imi voi lua zborul de pe acest taram uscat de care nu ma mai leaga nici macar un fir imaginar de ata.

Viata e mai mult decat lacrimi. Vreau sa fiu fericita. Si cred ca se poate.

Voi fi fericita si fericirea aceasta nu va mai depinde niciodata de un om.

I’m on my way again.

:)

Ramai cu bine, dragul meu!

“Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti,

stii cind stau jos si cind ma scol si de departe imi patrunzi gindul.
stii cind umblu si cind ma culc, si cunosti toate caile mele.

Caci nu-mi ajunge cuvintul pe limba si Tu, Doamne, il si cunosti in totul.
Tu ma inconjori  si-Ti pui mina peste mine.

Unde ma voi duce departe de Duhul Tau si unde voi fugi departe de Fata Ta?
Daca ma voi sui in cer, Tu esti acolo; daca ma voi culca in locuinta mortilor, iata-Te si acolo;
Daca voi lua aripile zorilor, si ma voi duce sa locuiesc la marginea marii, si acolo mina Ta ma va calauzi, si dreapta Ta ma va apuca.

Daca voi zice: “Cel putin intunerecul ma va acoperi si se va face noapte lumina dimprejurul meu!”
Iata ca nici chiar intunerecul nu este intunecos pentru Tine; ci noaptea straluceste ca ziua, si intunerecul ca lumina.

Tu m-ai intocmit, Tu m-ai tesut in pintecele mamei mele:
Trupul meu nu era ascuns de Tine, cind am fost facut intr-un loc tainic,tesut in chip ciudat, ca in adincimile pamintului.
Cind nu eram decit un plod fara chip, ochii Tai ma vedeau; si in cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rinduite, mai inainte de a fi fost vreuna din ele.
Cit de nepatrunse mi se par gindurile Tale, Dumnezeule,si cit de mare este numarul lor!

Daca le numar, sint mai multe decit boabele de nisip.

Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima!

Incearca-ma, si cunoaste-mi gindurile!

Vezi daca sint pe o cale rea,si du-ma pe calea vesniciei!” ps. 139

Am descoperit melodia asta din intamplare si imi place prea mult mesajul ca sa il tin doar pentru mine. Am incercat o traducere (prima pe care o fac de altfel :P ) dar stiu ca suna mult mai bine in italiana.

Ideea de baza este urmatoarea: nu astepta sa vina regretele peste tine ca sa realizezi ca vrei sa schimbi ceva. Nu astepta sa fie prea tarziu pentru a alege bine, pentru a lupta, pentru a investi, pentru a iubi cu adevarat, pentru a reface o relatie chiar daca asta inseamna durere. Foloseste-ti tineretea pentru a face din vise realitate.

Inca mai avem timp sa traim. e momentul sa iesim din tipare, din limitele noastre construite din teama si lasitate, din viata banala, din vaicareala de zi cu zi, din visele in care nici noi nu mai credem.

e momentul sa nu mai amanam.e momentul sa traim.

Stiu ca poti.Stiu ca pot.

“siamo ancora in tempo per ricominciare a ridere

(inca avem timp pentru a reincepe sa radem )
siamo ancora in tempo per scrollarsi tutto e vivere

(inca avem timp pentru a zgudui totul si pentru a trai)

prenditi le scarpe e non gridare

(incalta-te si nu te mai plange)
per convincerti da solo che le cose vanno bene

(convinge-te singur ca lucrurile merg bine)
il dolore sai è normale se le storie poi finiscono

(durerea, stii, e normala

daca povestile apoi se termina)
maledette le ambizioni quando non si concretizzano

(blestemate sunt ambitiile cand nu se concretizeaza)
ma fra prendere e lasciare non si deve mai aspettare

(dar intre a lua si a lasa nu trebuie niciodata sa astepti)
perchè il tempo che perdiamo non ce lo ridà nessuno

(pentru ca timpul pierdut nu ni-l reda nimeni)

...parole, rumori e giorni (cuvinte, zgomot si zile)
attese speranze e sogni (asteptari, sperante si vise)
lontani..vicini...chi lo sa.. (indepartate, apropiate)
chi lo sa... (cine stie?)

rispondi alle domande, non cercare di scappare

(raspunde la intrebari, nu incerca sa scapi)
per non essere costretto a rincorrerti più in là

(ca sa nu fii constrans sa ramai in loc)
quando avrai i tuoi 40 anni e le risposte ancora vaghe

(cand vei avea 40 ani si raspunsurile inca vagi)
ed il dubbio che magari era meglio avere un figlio
(si regretul ca era mai bine macar sa ai un fiu)

e sposarti quella donna che non hai tenuto stretta

(si sa te casatoresti cu acea femeie pe care nu ai tinut-o strans)
perchè avevi più capelli e più coraggio da investire

(pentru ca aveai mai mult par si mai mult curaj de a investi pe atunci…)
siamo fatti per sbagliare, e poi tornare indietro

(suntem facuti sa gresim si apoi sa regretam)
e desiderare sempre quello che sta dietro al vetro
(si sa dorim intotdeauna ceea ce nu putem avea)

ma prenditi le scarpe e riprendi la tua rabbia

(dar incalta-te si regaseste-ti furia)
e continua a cercare il tuo ago nella sabbia...
(si continua sa cauti acul tau in nisip)”

Summer stretching on the grass
Summer dresses pass
In the shade of the willow tree
Creeps are crawling over me
Over me and over you
Stuck together with gods glue
It's gonna' get stickier, too
It's been a long, hot summer
Lets get undercover
Don't try to hard to think, don't think at all
I'm not the only one,
Staring at the sun.
Afraid of what you'd find
If you took a look inside
I'm not just deaf and dumb
Staring at the sun
Not the only one
Who's happy to go blind
There's an insect in your ear
If you scratch it won't disappear
It's gonna itch and burn and sting
You want to see what the scratching brings
Waves that leave me out of reach
Breaking on your back like a beach
Will we ever live in peace?
'Cause those that can't do
Often have to
And those that can't do
Often have to preach
To the ones
Staring at the sun
Afraid of what you'd find
If you took a look inside
Not just deaf and dumb
I'm staring at the sun
I'm not the only one
Who'd rather go blind
Intransigence is all around
Military still in town
Armour plated suits and ties
Daddy just won't say goodbye
Referee won't blow the whistle
God is good but will He listen
I'm nearly great
But there's something missing
I left it in the duty free area
But you never really belonged to me
You're not the only one
Staring at the sun
Afraid of what you'd find
You step back inside
Not sucking on my thumb
I'm staring at the sun
I'm not the only one
Who's happy to go blind

“We don’t know how you’re spending
All of your days
Knowing that love isn’t here
You see the pictures
But you don’t know their names
Cause love isn’t here”

video from youtube

Daniel Merriweather - Red

video from youtube

"Am lasat în urma atîtea mari si greseli
încît ma întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuscari pentru a învata sa iubim?De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate sa fim mai întîi vinovati
pentru a învata sa iubim.
Trebuia sa gresim
pentru a cunoaste sfîrsitul greselii
si poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul sa spuna
ca stiu totul despre iubire si tarm.
Nimeni nu va cunoaste vreodata mai bine ca noi
ce înseamna iubirea, pentru ca nimeni
n-a pierdut-o si n-a visat-o ca noi. Pentru ca
nimeni n-a trebuit sa taca mai dureros decît noi
cu speranta ca-ntr-o zi vom striga: iata tarmul! Pentru ca
nimeni n-a privit ca noi steaua prafoasa a singuratatii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca sa ne-aducem
aminte mai bine.
Si iarasi cerul asa cum îl stiu, stralucind dupa ploaie,
si ma întreb, poate, pentru ultima oara.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
rascumpara
decît iubind si mai mult tarmul
pe care stau si visez ca voi ajunge într-o zi?
Si mai ales de ce suntem noi vinovati ca toate acestea
au fost?
Cînd eu n-am vrut decît sa ramîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît sa fim asemenea pasarilor
carora nu le pasa nici de zei, nici de timp."

Octavian Paler

http://www.youtube.com/watch?v=z06uNDD2_Mw

Sunt iar in starea de legumeala cronica si parca nimic nu ma poate scoate de aici.

Am fost acasa 3 zile si am constatat ca intotdeauna e la fel: fug atunci cand plec din Iasi de unele si merg in Pascani si dau peste altele...aceleasi. Doar ca de fiecare data e mai rau...

M-am intors in iasi cu "golul" in suflet. il tarai dupa mine de cand mi-a "crescut" constiinta. si nu pleaca. Orice as face ramane acolo, prezent si sigur pe el.

Nu sariti cu solutii ca nu functioneaza.

poate ca am nevoie de o pauza...

vreau sa plec. oriunde. departe de toti.

Sunt o visatoare. Asta ma face sa traiesc, sa merg mai departe. Visurile sunt energia, entuziasmul, motivatia, speranta...
Ascult acum ca o nebuna U2 in concert la Milano. Si toata atmosfera aia incendiara imi aduce aminte de un vis uitat sau dat uitarii: acela de a merge la un concert de-al lor. Poate ca am incercat sa uit pentru ca nu imi facea bine. Dar parca merg pe o pista gresita. Incet incet renunt la mine si parca devin tot mai conformista la neputintele afisate pe panoul vietii pe care o traiesc.

Cand abia reusesti sa duci un trai decent aproape ca iti interzici sa speri la "mofturi" din astea. eu nu eram asa, si nu vreau sa fiu asa.
Poate ca vor trece ani buni pana cand imi voi vedea indeplinite visele sau poate unele nu se vor transforma niciodata in realitate. Asa si? De ce sa spui unui om sa nu mai viseze, incercand sa il aduci cu picioarele pe pamant?
Exista in filme un lucru care se tot repeta. barbati care se casatoresc cu femei pe care le iubesc, ce-i drept. Dar percep casatoria respectiva ca o etapa in care trebuie sa se straduiasca sa fie pe placul iubitei...merg la cumparaturi, la restaurante delicate, zugravesc, se comporta civilizat. Si incet incet se ofilesc pentru ca in sinea lor isi doreau o trupa rock, sau o masina cu multi cai putere, sau sa escaladeze nu stiu ce munte...tot felul de visuri incompatibile cu etapa in care se gasesc. Si renunta pentru ca vin copiii, trebuie sa fie responsabili. Si ajung la batranete cu nostalgia ca nu au trait viata lor, ci a altcuiva. Unii au curajul sa incerce, sa viseze pana la capat. Altii se lasa adusi cu picioarele pe pamant si domesticiti. Unii sunt fericiti in noua ipostaza. Insa altii...

Cred ca atunci cand esti diferit ai doua lupte de dus: una cu tine si una cu ceilalti. Celorlalti le este greu sa te inteleaga, tie iti este greu sa fii tu, neinteles fiind.

Interesant e ca imi doresc o familie, o casa, un loc al meu unde sa am zile tihnite. Dar ceva in mine vrea concert U2, vrea calatorii peste mari si tari, vrea sa stea intr-un orasel langa mare, cu port si far, cu barca si miros sarat de apa, vrea sa mearga cu bicicleta, sa zboare cu avionul, sa incerce mancaruri ciudate, sa pescuiasca, sa calareasca, sa traga cu arcul. Deocamdata imi spun ca aman pe mai tarziu aceste lucruri pana voi avea bani. dar daca intr-o zi va trebui sa ma multumesc cu ce am si sa renunt sa mai visez?