Alunec.Patinez.Derapez. Ma clatin. Cad?

Pentru a reusi sa scriu cat de cat coerent am nevoie de o anume stare. Ciudat e ca rar pot scrie ceva atunci cand sfarseste sau incepe o zi buna. Poate pentru ca locul asta a fost chiar din start “evadarea gandurilor”, locul unde tip, urlu, plang si ma plang…ma descarc asa cum poate “verbal” nu am curajul sau nu reusesc sa o fac.

Ba chiar si muzica pe care o ascult atunci cand scriu e bine aleasa. Trebuie neaparat sa fiu in ton cu sufletul meu.Cu mine. Cu ce simt. Cu ce gandesc. Acum ascult Leonard Cohen…dance me to the end of love.…Aapropo de piesa asta (clar! s-a dus de rapa coerenta!!) imi sta pe creier o intrebare vizavi de un subiect tabu de-a dreptul pentru mine: IUBIREA. Care-o fi capatul “dragostei”? Daca se termina a fost sau nu a fost dragoste? Poti spune: “am iubit dar nu mai iubesc”? sau “iubesc azi dar maine nu voi mai iubi”?

Ma seaca iubirea asta. De cele mai multe ori iubire=suma de emotii si fluturasi care zboara o vreme prin stomacul omului left-right apoi poposesc pe o alta “floare” (am o problema cu ghilimelele. scuze! parca nu mai pot exprima nimic fara o mica si dragalasa si inofensiva metafora. a! mai am o problema: cu coerenta. scuze iar!!).

revenind.

Adica iubirea se termina, vorba cantecului. Sa urmarim cu atentie un scenariu inchiput “a la Claudia” (orice asemanare cu personajele din realitate este pur intamplatoare).

Doi. El. Ea. Simpatici (unul pentru altul evident!). Se plac. Incep sa iasa incolo si incoace impreuna. Se descopera reciproc. Se plac si mai mult. Impart muzica, filme, ceaiuri, cafele, mesaje, povesti, zambete, oftari lungi, oboseala, bune si rele. Suflet. Sunt din ce in ce mai atasati, mai legati, mai “cuplu”. Se potrivesc, vizibil cu ochiul liber. Timpul zboara, ei nu se dau dusului acasa. Indraznesc sa fie fericiti uneori. Si restul nici macar nu mai conteaza, pentru ca vine seara si se revad. Si banalul devine fascinant si greutatile isi pierd din greutate.

Vine apoi un moment cand cei doi se sperie de atata bine. (sau numai unul poate). Asa ca isi pune intrebari. Intrebari de genul: “Cand e “the end of love”?” sau “Se va plictisi intr-o zi de aceeasi fata devenita la un moment dat obisnuita ?”

Apare apoi rationalizari in fel si chip. “stai ca trebuie sa o las mai moale ca sa nu sufar la final…in cazul in care exista “the end””. “stai ca nu trebuie sa imi dau tot sufletul pe tava ca s-ar putea sa raman fara…”

Continuarea poate fi oricare. Fie el gaseste pe alta mai interesanta si pleaca. Fie ea gaseste pe altul si pleaca. Fie nu pleaca nici unul si amandoi isi continua visul si lupta pentru el.

Intrebarea mea e (in cazul in care se termina): a fost sau nu a fost iubire? Inainte as fi spus ca nu. Acum tind sa spun altceva. Asta pentru ca si eu am iubit. (de observat timpul verbal!). Dar din anumite motive ucizi cu brutalitate orice sentiment care te mai leaga pentru a trai linistit, fara sa mai suferi.

In povestea mea iubirea a existat. Dansul a durat o vreme apoi a sarit discul. Noi nu l-am atins. A sarit pur si simplu.

Prima tendinta e sa stau cu ochii pe disc, sa am mare grija sa nu mai sara ca sa evit tot vidul de dupa. Dar  as pierde  esentialul: DANSUL!!!

So:

Dance me to the end of love!