One of those days…

Scriu cu o combinatie ciudata de amar si liniste. Nici nu stiu care sunt procentele. ca si cum ar mai conta procentele…

printre altele azi am ajuns cu Irina in biserica catolica: eu ca sa plang, ea ca sa asiste. Avem un obicei cel putin la fel de ciudat ca noi . De fapt eu i l-am impus Irinei (glumesc!)…atunci cand timpurile sunt tulburi ne retragem frumusel acolo. e un fel de refugiu sau de cautare a linistii pierdute. si cred ca e elementar raspunsul la intrebarea “De ce acolo?”.

Cum de ce? Unde sa il caut pe Dumnezeu atunci cand simt ca sufletul mi-e prins in pioneze? in Mall? Normal, intr-o biserica, intr-un parc…ideea e sa fie liniste. sa pot sa-i spun tot ce-mi trece prin cap.

Nu fac parte din categoria persoanelor care cred ca rugaciunea se intampla doar intr-o anumita biserica la o anumita ora, mai degraba stiu ca dumnezeu e pretutindeni si la orice ora acolo, oriunde vrei sa-l cauti…Doar ca in anumite momente e greu sa-l gasesti printre alte suflete zbuciumate ca si al tau…asa ca il cauti in tacere, in refugiu, in linistea unei bisericii, in salbaticia naturii…acolo unde speri/simti/crezi ca omul inca nu a “spurcat” locul…(…dur spus. crud de real.)

revenind… am stat acolo cel putin jumatate de ora. mi-am remarcat lacrimile cum plouau pe blugii preferati…

Apoi la iesire am observat ceva “demn de o fotografie”, cum as spune eu…nu numai ca “as”  chiar “am” spus…

Era un loc special pentru spovedit si in lateral dorea sa fie o icoana, un isus pe cruce…un isus aurit cu toata fala…problema (daca o pot numi asa) era…absenta lui Isus…ramasesera doar mainile cu palmele pironite in lateral. M-am oprit in fata “Lui”. Am chemat-o si pe Irina…ne-am holbat amandoua pret de cateva minute…pe mine m-a marcat absenta Lui…am luat-o personal. E ca si cum privesti in oglinda si ceva nu mai e. Era ca si cum priveam in mine si El lipsea…Erau doar palmele care aminteau ca  a fost acolo, dar cineva l-a smuls din varii motive…ori ca sa uite ca exista (si ii e mai usor sa uite atata timp cat nu ii vede fata), ori ca sa dispara mustrarile de constiinta…ori nu era bine primit…

Irina a interpretat altfel. sau simtit…la noi e tot una. a spus ca Isus a “plecat ” singur. Pare amuzant la prima vedere. rabdare! Nu e! S-a dat jos ca sa arate ca El e de fapt liber acum, nu mai e de mult pe cruce. Si oricat au vrut cei care nu ii impartaseau convingerile sa il anihileze (adica cei care l-au rastignit ) nu au reusit.

Concluzie: De ce toata lumea poarte cruciulite la gat cu un Hristos rastignit? Cand ar putea avea un Hristos liber, care a inviat? Da, e amintirea jertfei. dar o jertfa “inutila” (urat cuvant, la fel ca “oportunist”) daca nu se ia in calcul deznodamantul, esenta, eliberarea, biruinta, promisiunile…

si nu s-a terminat aici…

la iesire am constatat ca portile erau incuiate…toate. cateva minute am crezut ca ramanem peste noapte (desi irina propunea o solutie “neortodoxa” si “necatolica” : saritul peste :D ). eu am zis ca e un semn divin. dar eu fac metafora si din ce nu e.

concluzie a la irina:

Dumnezeu ne iubeste cu toate ca noi suntem cum suntem…si faptul ca eram “inconjurate” de porti inchise era dovada faptului ca suntem protejate, ca ne vrea aproape…

concluzia mea:

zi grea. Zi cu lacrimi. Zi cu “iminenta conversatie cu El”.

zi buna de fapt.

ps. cine poate si stie cum, sa inteleaga…