new days, new ways. love stays.

Imi amintesc de vremea liceului cand Cata recita diverse poezioare. Ii placeau in speta cele englezesti, scurte si la obiect. De doua imi amintesc perfect.

Pe prima nu  stiu cine a scris-o, dar suna asa:

Hours fly

Flowers die

New days

New ways pass by

Love stays.

Cea de-a doua e a lui Bacovia (bine, el imi recita si din Plumb, dar nu, nu e asta :P)

Verde crud, verde crud

Mugur alb

si roz

si pur.

Vis de-albastru si azur.

Te mai vad, te mai aud.

Nu stiu ce-mi veni de m-am trezit cu poezioarele in gand. Cred ca e o continuare a framantarilor mele vizavi de ce este si ce nu este L’AMOUR.

Numerosi scribi au dezbatut intens subiectul de un suprem “neinteles”. Profa de romana clasifica operele poetilor dupa tematica lor. La absolut toti exista poezia de dragoste. Unii scriau mai timid, altii erau indragostiti pana peste urechi, unii raniti si singuri si mereu in cautarea iubirii absolute, cea care sa-ti imbrace sufletul infrigurat de atata absenta si asteptare. Pe-atunci credeam ca oamenii astia au fost niste “deosebiti” care si-au trait viata linistiti si mai scriau si cate o poezie ca oamenii singuri sa se simta si ei intelesi si mai putin singuri. Cand de fapt ei au trecut pe acolo, au gustat o vreme de dragoste pura, apoi totul s-a contaminat. Ce-au scris, au scris ca un strigat. un stigat de bucurie si extaz in fata iubirii, un strigat de adanca durere cand totul s-a spart in mii de firisoare de nisip si le-a spulberat vantul ca si cum n-au fi existat. oamenii astia au iubit si au suferit ca si mine.

Chiar si cei mai mari oameni care au trait pe Terra de-a lungul timpului au iubit si au suferit din dragoste. Noi am invatat la scoala doar de descoperirile lor minunate, de adevaratele valori, de lupta lor pentru pace, de fapte de vitejie, sau din contra de fapte de cumplita cruzime. ce nu ne-a invatat nimeni e ca toate astea fac parte din fatada. E doar “vederea spre strada”. Undeva in spate oamenii astia ascund povesti ca noi toti. Pun pariu ca de-al de Hitler, Ceausescu, Stalin, Enstein, Mircea cel Batran, Pasa Hassan samd…toti astia au simtit macar o data fiorul dragostei sau nodul in gat binecunoscut de noi, muritorii de rand…

Se spunea: ce este viata? Se raspundea: o goana dupa fericire.

Eu spun: o goana dupa iubire. Nu e constienta cautarea, sau putini sunt cei care stiu ca asta cauta.

Dar avem scris in ADN-ul nostru sa ratacim, sa nu avem liniste, sa nu putem trai fara dragoste.

Si-atunci o cauti. o cauti in stanga, in dreapta. in persoane potrivite si mai putin potrivite. O cauti la scoala, la servici, la mare, la munte. o cauti pe net. o cauti in ochii unor necunoscuti. o cauti printre pietonii grabiti, o cauti la un stop cand privesti catre masina care asteapta cuminte langa a ta. o cauti prin vecini. o cauti la piata, la farmacie, la supermarket, la florarie, la banca, la posta, la biserica (!!), la conferinte, in muzee, in parcuri, in mall-uri, in restaurante, baruri, pub-uri, crasme, cluburi…

putini o gasesc. si cand o gasesc, putin se opresc sa iubeasca.

Unii pleaca mai departe refuzand sa creada ca au gasit ceea ce cautau. si cauta pana la moarte. Altii isi ineaca viata in munca, in relati superficiale, in surogate ieftine sau accesibile, incercand sa uite cine sunt, ce vor, ce simt…si raman “inzapeziti” pentru ca renunta…dar cautarea ramane…

putini curajosi…foarte putini.

Oare eu ma voi impotmoli ca masinile in nametii de afara? Apoi imi voi repeta mecanizata ca ceea ce caut nu exista si ca realul e zapada de afara si frigul… si mai alb/mai bun  decat zapada nu exista? si ca eu inca am noroc ca m-am impotmolit “in oras” (pentru ca altii au ramas blocati in “camp deschis” unde trebuies sa suporte inclusiv crivatul)?

Sau imi voi folosi si “my naked hands” ca sa ies din “blocaj”, chiar cu riscul sa doara? Si nu ma voi opri decat “in parcarea mea”, pentru ca vreau eu, nu pentru ca vor altii, nici pentru ca nu mai am cum sa ies…?

Oare ce voi face?