Taina mea…

E ciudat cum in mijlocul furtunii reusesti sa gasesti linistea. Si nu e o liniste aparenta, nici nu-i un surogat. e linistea, liniste care vine de sus si iti umple inima de pace.

Si uneori mai versi cate o lacrima pentru ca durerea din piept nu moare peste noapte dar  pacea nu dispare. nu e resemnare, nu e indiferenta, nu e nici ignoranta!

ai constienta realitatii, nu incerci s-o transformi, s-o modifici cu mintea ta ca sa fie mai usor de acceptat. nici nu incerci sa-ti amortesti simturile mizand pe  zicala “timpul vindeca”. Nu, timpul nu vindeca. Dumnezeu vindeca iar vindecarea reala vine atunci cand te implici direct, activ in viata ta. Si cantaresti lucrurile. Stii unde ai gresit si tu. Nu e doar vina celuilalt. e si a ta. Iti accepti greselile tale si apoi inveti sa te ierti. Ii accepti greselile lui si alegi sa il ierti desi niciodata n-a indraznit sa-si ceara iertare si poate n-o va face niciodata. accepti suferinta ca normalitatea dupa o “moarte prematura” a iubirii.

Suferinta e ca febra. Necesara. Te ajuta sa afli ca in tine se intampla ceva, ceva ce TREBUIE acum rezolvat, altfel vei purta sechelele bolii (ura, resentimentele, neputinta, furia) tot restul vietii si nu vei reusi sa te mai bucuri cu adevarat de lucrurile frumoase care vin din cand in cand.

mai e mult pana la “primavara”, dar macar stiu ca va veni, stiu ce astept… :)