Initial am vrut sa renunt la acest blog pentru ca am adunat in el toata durerea care poate incapea intr-un om. Ganduri, amintiri, sperante. Toate au murit acum. Le-a ucis el in fata mea, cu multa, multa brutalitate.
O parte din mine a murit. Si nu mai pot face nimic decat sa las cenusa sa zboare libera, sa-i dau voie sa zboare. O tineam strans in pumni si refuzam sa cred ca e cenusa. Credeam ca sunt doua pietre din temelia pe care am construit noi. Credeam ca le putem folosi la o noua constructie.
Am deschis pumnii si lumea s-a frant in doua. Am deschis ochii si am vazut cenusa care isi lua zborul. am ramas cu pumnii goi. Nu mai am de ce sa raman aici, in pustietatea asta. Nu mai am ce construi, cu cine construi, de ce construi.
De fapt, tot timpul acesta m-am incapatanat sa cred ca si el strange in pumni doua pietre si colturile lor ii sangereaza palmele. Credeam ca nu sunt singura. Dar m-am inselat. El plecase de mult de langa mine.
Am invatat o noua lectie: ESECUL. Si acceptarea lui.
Voi pasi din nou in viata, voi invata iar sa zambesc, voi crede ca Dumnezeu stie de ce si ca nimic nu este lipsit de sens in viata mea. Voi construi frumos intre oameni. Voi pretui oameni si locuri. Voi da nastere la noi vise, imi voi lua zborul de pe acest taram uscat de care nu ma mai leaga nici macar un fir imaginar de ata.
Viata e mai mult decat lacrimi. Vreau sa fiu fericita. Si cred ca se poate.
Voi fi fericita si fericirea aceasta nu va mai depinde niciodata de un om.
I’m on my way again.
:)
Ramai cu bine, dragul meu!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu