Silvia intelesese in sfarsit ca viata nu era asa cum o visase.
Dar nu putea sa accepte cu usurinta lumea in noua ei forma de prezentare. Nu putea sa stea cu mainile in san cand vedea cum cei dragi din jurul ei sunt tot mai nefericiti. Isi dorea sa ajute, sa fie acolo, sa asculte, sa mangaie, sa iubeasca. Dar iubirea ei nu schimba nimic in vietile celor doi oameni cu care isi impartea viata.
Se simtea legata, neputincioasa. Silvia trebuia sa fie o sora mai mare care sa stie sa sfatuiasca. In schimb nu era decat o sora. Ar fi vrut sa ii vada fericiti. Ar fi vrut sa ii vada luptand pentru visele lor dar simtea ca nici macar ea nu mai crede in propriile vise. Toata nefericirea din jurul ei o facea sa sufere. Pentru ca stim cu totii ca ea se hranea cu soare, zambet, zambile, idei, culori, poezii. Si toate acestea se ofileau cu fiecare zi.
Silvia simtea ca nu mai putea continua, ca nu mai stia sa lupte. Silvia se simtea singura si dezorientata intr-o lume mare si grabita. Ar fi vrut sa primeasca un semn divin, orice, ceva care sa ii arate drumul. Ar fi vrut sa nu auda din gura lor propriile ei ganduri. Ar fi vrut sa le spuna ca nu e asa, si cu zambetul ei larg sa aduca lumina in sufletele lor.
Dar Silvia se poticnea in propriile ei vise. Silvia nu mai putea sa ajute pe nimeni pentru ca ea insasi avea acum nevoie de ajutor. Silvia simtea nefericirea cu greutatea ei apasand-o pe suflet. Ii auzea strigatele nepasatoare.
Ba mai mult Ironia zbura deasupra capului ei ca un uliu flamand. Ironia vroia s-o rapuna.
[…]
Intr-o seara, rezemand gardul Mitropoliei, discuta cu prietena ei, Lavinia. Era una din acele discutii intense, profunde, clare…Ii spunea ca degeaba are toate resursele, toate calitatile…pentru ca acestea erau ca niste bani multi intr-un cont…iar ea nu stia sa foloseasca bancomatul…si nimeni altcineva n-avea instructiunile de utilizare.
“- Lavinia, gandi ea cu voce tare. Acum stiu. Banii nu aduc fericirea. Daca mi-ai da acum un milion de euro, n-as fi mai fericita. Nici ei nu ar fi. Banii nu ne rezolva dilemele, banii nu ne aduc iubirea, banii nu pot reda sanatatea persoanelor iubite, banii nu ne alina singuratatea, banii nu ne aduc implinirea, banii nu ne dau stima de sine, banii nu ne spun incotro sa mergem atunci cand ne ratacim, banii nu ne iarta greselile nici nu ne vindeca ranile. Banii sunt doar analgezicul suprem. Ma ajuta sa uit de mine oferindu-mi iluzii.”
Chiar atunci la semafor, dintr-o masina alba, un tanar scoase capul:
“- Domnisoara, pot sa te intreb ceva?”
Silvia ridica ochii din pamant, revenind pe pamant.
“- Spune.”
“- Pot sa te violez?”
“- …”
Rosu. Masina porni si isi relua mersul. Silvia porni intr-un plans adanc. Ironia…Ea…ea vorbea cu durere despre lucruri care apasau…”Pot sa te violez?”. O intrebare mai stupida intr-un moment mai stupid putea exista oare? “Nu, nu poti.” Asta era raspunsul.
Lavinia calma plansul Silviei. Din urma se apropiau doi betivi duhnind a alcool, mizerie, indiferenta, esec.
“- Domnisoarelor, va rog mult sa-mi dati si mie niste bani….n-am mancat nimic….copii …crize epileptice…sarac”. Silvia nu auzea decat franturi. Ii simtea duhoarea. Ii privea fata, barba, ranile. Scotoci dupa portofelul ei “plin” de proaspetii bani sositi de la parinti via BRD. Scoase 2 Ron si ii intinse betivului.
“- Ia-i. Nici nu-mi mai pasa ce faci cu ei. Bea! Uita macar tu in seara asta…”, sopti printre dinti Silvia, mai mult pentru ea. Nu-si punea intrebari daca povestea prezentata era reala sau nu. Nici nu mai conta azi. Putea sa ii bea. Daca asta il facea pe el fericit.”Nu pot sa salvez lumea de ea insasi, gandi ea”.
Ironia ranjea.
Asteptarea lor fu curmata de un claxon. Era unul din ei cu una din ele. Tristi. Zambind.
“- Am lovit o masina. N-am vazut-o cand ieseam din parcare. De ce mi se intampla asta de fiecare data cand ma gandesc la ea?”.
De pe bancheta din spate se auzeau sosoteli.
“-Ironia”, sopti Silvia, Laviniei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu