Am terminat de cateva zile cartea Accidentul, din care tot v-am mai servit cu feliute gustoase. Va mai ofer cateva, incarcate de metafore.
“<<Poate ca de data asta a plecat. Poate ca intr-adevar a plecat.>>
Isi spune ca mai e timp sa-l strige, ca mai e timp sa-l intoarca. Isi spunea ca lasa in urma ei un om ranit, un om cazut, un om care avea nevoie de ajutorl e, chiar daca nu il cere, chiar daca nu il vrea. Totusi continua sa mearga, privind mereu inainte, ca si cum i-ar fi fost indiferent daca el vine sau nu.
<<Te porti ca o femeie jignita, Nora. Incepi sa-l iubesti daca incepi sa ai orgoliu>>
Isi intindea singura curse pentru a se convingeca trebuie sa se opreasca si sa-l astepte, dar le respingea cu hotarare.
<<Daca vine sa vina singur. E randul lui sa aleaga.>>
El venea fara alegere. venea din oboseala, din indiferenta. Venea pentru ca apucase sa vina, daca femeia care mergea inaintea lui si care devenise dintr-o data o femeie necunoscuta, fara nume, ar fi intors capul spre el si l-ar fi chemat, poate ca acest lucru ar mai fi trezit in el o ultima vointa de a se rupe, de a se elibera.
Dar nimic nu tulbura resemnarea acestei intoarceri in padure, care semana atat de bine cu o intoarcere in somn.
[…]
<<E o nebunie ce facem>>, isi spunea Nora, dar aceasta nebunie, acum, era fara revenire. fiecare metru de teren cucerit avea ceva irevocabil. Pasul nu se mai putea intoarce pe unde calcase o data. urcusul era greu, dar coborarea ar fi fost imposibila.
La marginea ei de sus, prapastia Lupului dadea intr-o poiana. Se vedeau primii brazi, sus, pe buza prapastiei, si nu pareau ca sunt departe, dar vremea trecea, si distanta ramanea mereu aceeasi, casi cum mersul lor in zapada ar fi fost inutil, ca si cum puteri ascunse, mai tari decat zadarnica lor zbatere, i-ar fi readus mereu la punctul de plecare.
<<Cata vreme e lumina, nimic nu e pierdut>>”, isi facea Noara curaj. O inspaimanta doar gandul ca i-ar putea prinde ceata inainte de a ajunge sus. In intuneric, pe povarnis, n-ar mai fi putut face nici un pas inainte. un singur gest gresit ar fi fost de ajuns ca sa se prabuseasca.”
1 comentarii:
Oo, da, in intuneric ne oprim din a pasi si asta e o greseala. Trebuie sa bajbai, sa faci ceva, numai sa nu ramai blocat acolo. Ramanem uneori pe loc, confuzati de intuneric, ne obisnuim cu el cat sa distingem cate ceva in jur si avem senzatia ca e ok sa ramanem acolo, ca ne-am adaptat, poate chiar ca aia e lumina noastra si ca mai mult nu se poate. Isn't that cute, but it's wrong!:P Scriu astea pentru ca nu cumva lumea sa creada ca tu ai pus aici un citat despre un povarnis in padure, eu stiu ca e o metafora:)
Trimiteți un comentariu