“Niciodata, i se parea lui Paul, nu auzise viori mai limpezi. Poate ca era de vina seara aceasta, care nu semana pentru el cu nici una din trecut. Poate ca de vina era padurea de unde venea, singuratatea din care coborase…Niciodata nu auzise viori mai curate, mai usoare, mai stravezii.”
[…]
“<<Sa va uitati bine diseara la ei, spuse Gunther. Sunt zeci, sute de familii Grodeck. Nici unul nu zambeste>>.
Intr-adevar, nici unul. Toti stateau in banci, seriosi, impietriti, fara o tresarire, fara o lumina, poate surzi, poate absenti, poate morti, iar muzica Oratoriului de Craciun trecea peste ei fara sa-i atinga, fara sa-i trezeasca.”
[…]
“<<Daca cel putin mi-ar spune ce s-a intamplat. Daca cel putin as putea intelege>>.
Incepea sa-i fie frica de omul acesta, in care se puteau petrece de la un minut la altul schimbari atat de adanci. Parca ar fi albit intr-o singura clipa. Parca ar fi primit de undeva un cuvant de moarte. Il simtea strain. Mai strain decat in ziua in care pentru prima oara il intalnise in aceasta privire absenta. Il simtea pierdut, fugit de langa ea. Inca o data fugit de langa ea. Si nu mai gasea destule puteri in ea ca sa-l opreasca.
<<E timpul sa renunti, Nora. Omul asta nu se mai intoarce>>.
Se gandea sa-i spuna: <<E destul, Paul. E destul si e inutil. Vrei sa pleci? Pleaca. Am obosit. Afla ca mi se poate si mie un asemenea lucru: sa obosesc.>>
Pe urma se gandi, nu stia de ce, la mainile lui. Ii era mila de aceste maini mari, prea dure, prea aspre pentru un om trist. Ar fi vrut sa le mai simta o data pe umerii ei, cu greutatea lor indiferenta si protectoare.
<<Esti frumoasa, Nora. Este un acord intre tine si tine, si acest acord se numeste frumusete.>> Ii reveneau in minte cuvintele lui si inca o data i se pareau uimitoare.
<<Este omul care mi-a spus aceste cuvinte. S-ar fi putut sa nu mi le spuna nimeni, niciodata pana la moarte, si el mi le-a spus. S-ar fi putut sa port cu mine acest secret, pe care sa nu-l vada nimeni, si el l-a vazut. Si pe omul asta il pierd.>>
O Nora cuminte, rabdatoare incerca sa prinda din nou curaj. Isi promitea sa astepte, sa reziste, sa nu cedeze inca.”
Mihail Sebastian - Accidentul
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu