under construction

Katya:  What makes a man attractive? A scar.
Pierre Peders: Why?
Katya: Because... most women have one too.

Silvia intelesese in sfarsit ca viata nu era asa cum o visase.

Dar nu putea sa accepte cu usurinta lumea in noua ei forma de prezentare. Nu putea sa stea cu mainile in san cand vedea cum cei dragi din jurul ei sunt tot mai nefericiti. Isi dorea sa ajute, sa fie acolo, sa asculte, sa mangaie, sa iubeasca. Dar iubirea ei nu schimba nimic in vietile celor doi oameni cu care isi impartea viata.

Se simtea legata, neputincioasa. Silvia trebuia sa fie o sora mai mare care sa stie sa sfatuiasca. In schimb nu era decat o sora. Ar fi vrut sa ii vada fericiti. Ar fi vrut sa ii vada luptand pentru visele lor dar simtea ca nici macar ea nu mai crede in propriile vise. Toata nefericirea din jurul ei o facea sa sufere. Pentru ca stim cu totii ca ea se hranea cu soare, zambet, zambile, idei, culori, poezii. Si toate acestea se ofileau cu fiecare zi.

Silvia simtea ca nu mai putea continua, ca nu mai stia sa lupte. Silvia se simtea singura si dezorientata intr-o lume mare si grabita. Ar fi vrut sa primeasca un semn divin, orice, ceva care sa ii arate drumul. Ar fi vrut sa nu auda din gura lor propriile ei ganduri. Ar fi vrut sa le spuna ca nu e asa, si cu zambetul ei larg sa aduca lumina in sufletele lor.

Dar Silvia se poticnea in propriile ei vise. Silvia nu mai putea sa ajute pe nimeni pentru ca ea insasi avea acum nevoie de ajutor. Silvia simtea nefericirea cu greutatea ei apasand-o pe suflet. Ii auzea strigatele nepasatoare.

Ba mai mult Ironia zbura deasupra capului ei ca un uliu flamand. Ironia vroia s-o rapuna.

[…]

Intr-o seara, rezemand gardul Mitropoliei, discuta cu prietena ei, Lavinia. Era una din acele discutii intense, profunde, clare…Ii spunea ca degeaba are toate resursele, toate calitatile…pentru ca acestea erau ca niste bani multi intr-un cont…iar ea nu stia sa foloseasca bancomatul…si nimeni altcineva n-avea instructiunile de utilizare.

“- Lavinia, gandi ea cu voce tare. Acum stiu. Banii nu aduc fericirea. Daca mi-ai da acum un milion de euro, n-as fi mai fericita. Nici ei nu ar fi. Banii nu ne rezolva dilemele, banii nu ne aduc iubirea, banii nu pot reda sanatatea persoanelor iubite, banii nu ne alina singuratatea, banii nu ne aduc implinirea, banii nu ne dau stima de sine, banii nu ne spun incotro sa mergem atunci cand ne ratacim, banii nu ne iarta greselile nici nu ne vindeca ranile. Banii sunt doar analgezicul suprem. Ma ajuta sa uit de mine oferindu-mi iluzii.”

Chiar atunci la semafor, dintr-o masina alba, un tanar scoase capul:

“- Domnisoara, pot sa te intreb ceva?”

Silvia ridica ochii din pamant, revenind pe pamant.

“- Spune.”

“- Pot sa te violez?”

“- …”

Rosu. Masina porni si isi relua mersul. Silvia porni intr-un plans adanc. Ironia…Ea…ea vorbea cu durere despre lucruri care apasau…”Pot sa te violez?”. O intrebare mai stupida intr-un moment mai stupid putea exista oare? “Nu, nu poti.” Asta era raspunsul.

Lavinia calma plansul Silviei. Din urma se apropiau doi betivi duhnind a alcool, mizerie, indiferenta, esec.

“- Domnisoarelor, va rog mult sa-mi dati si mie niste bani….n-am mancat nimic….copii …crize epileptice…sarac”. Silvia nu auzea decat franturi. Ii simtea duhoarea. Ii privea fata, barba, ranile. Scotoci dupa portofelul ei “plin” de proaspetii bani sositi de la parinti via BRD. Scoase 2 Ron si ii intinse betivului.

“- Ia-i. Nici nu-mi mai pasa ce faci cu ei. Bea! Uita macar tu in seara asta…”, sopti printre dinti Silvia, mai mult pentru ea. Nu-si punea intrebari daca povestea prezentata era reala sau nu. Nici nu mai conta azi. Putea sa ii bea. Daca asta il facea pe el fericit.”Nu pot sa salvez lumea de ea insasi, gandi ea”.

Ironia ranjea.

Asteptarea lor fu curmata de un claxon. Era unul din ei cu una din ele. Tristi. Zambind.

“- Am lovit o masina. N-am vazut-o cand ieseam din parcare. De ce mi se intampla asta de fiecare data cand ma gandesc la ea?”.

De pe bancheta din spate se auzeau sosoteli.

“-Ironia”, sopti Silvia, Laviniei.

A trecut ceva vreme de cand n-am mai atins aceasta onorabila ora avand ochii larg deschisi si mintea cutreierata in lung si in lat de ganduri care se fugaresc fara sa se ajunga.

N-am nimic de zis. E un mare gol pe care il credeam umplut, sau aproape umplut. A fost totul in mintea mea. A fost un vis frumos. A fost un zbor. Dar am cazut de la inaltime si mi-am frant aripile colorate. Zburam cu fluturii, visam colorat, radeam colorat, traiam colorat.

Acum vars lacrimi incolore.

Oare cer prea mult de la viata? Oare e atat de greu sa mi se picure un strop de iubire in paharul meu vesnic gol? Oare sunt atat de greu de iubit? Oare toate povestile infloresc ca zambilele apoi se ofilesc si mor inainte ca primavara sa fi plecat? Oare voi fi vreodata fericita?

Sau voi sfarsi pe “red hill”-ul meu?…ar fi unul mov, fara interdictie pentru fluturi.

[..]

Incerc sa mai cred in iubire. Dar realitatea gri imi striga  cu asprime ca iubirea a murit. Asa si?

Niciodata n-am fost prea realista. De ce-as fi acum?

Am obosit sa cersesc iubire sau sa iau cu imprumut.

“- Viata incepe mereu, sopti Nora, uitandu-se la mica jivina, pe care se aplecase sa o mangaie pe botul umed de zapada.

Nu stia bine cui spune aceste cuvinte si pentru cine le spune. Pentru Paul, care se zbuciuma de atata vreme sa iasa din amintirile lui, ca dintr-o iarna. Pentru Gunther, care inca avea ochii intorsi spre imaginea mamei disparute. Pentru Hagen, care incerca sa pastreze fantoma iubitei intr-o casa cu obloane ferecate.

<<Si pentru tine, biata mea Nora, pentru tine, care ai crezut de atatea ori ca nu mai ai de asteptat nimic de la nimeni.>>”

“So I found a reason
To let it go
Tell you that I’m smiling
But I still need to grow.
Will I find salvation in the arms of love?
Will it stop me searching? Will it be enough?”

ps. Multumesc pentru zilele de zbor! :)

“<<Sunt rau, sunt nedrept>>, adauga din obisnuinta vocea lui intima de om rezonabil, fara sa-i poata da insa remuscari. Cuvintele, gandurile treceau prin el pustii. Se simtea ca un instrument cu coardele rupte, fara rezonanta, fara caldura. Nimic nu raspundea in el, nici ganduri, nici amintiri.

Cunostea un nume care altadata trezea in el dureri nervoase, reflexe, de neinlaturat: Ann. Il spunea acum cu glas tare, din curiozitate, cum ar fi apasat pe o clapa sa vada daca raspunde: Ann, Ann, Ann. Numele cadea inert, ca o piatra.”

“- Esti si tu ca focul de pe Piatra Mare, Paul. Stiu bine ca esti undeva in ceata, dar nu te vad.

- De ce spui asta, Nora? Nu sunt langa tine? Nu suntem impreuna?

- Impreuna si totusi singuri.

- Toti suntem singuri, Nora. Uita-te bine la toti cati sunt suntem aici si spune daca e cineva care nu e singur.”

“Esti intra-adevar frumoasa. Schiul face din tine un baiat cu care ne purtam baieteste. Dar acum, uite ca ne intimidezi. Am vrea sa-ti sarutam mana si nu stim cum. ne-am invatat sa te lasam sa cazi in zapada, fara sa intoarcem capul dupa tine. Tu te descurci totdeauna singura, si noi trecem mai departe. Ne-am invatat sa-ti raspundem rastit, ba uneori nici macar sa-ti raspundem, Tu esti rabdarea, Nora. Tu esti cumintenia. Tu esti simplicitatea. Le primim pe toate cu nepasare, ca si cum ni le-ai datora, ca si cum am avea drepturi vechi asupra lor. Dar asta-seara, deodata ne aduci aminte ca esti frumoasa, si frumusetea ta e un dar prea mare. Ne dezarmeaza, ne da remuscari, ne face sa spunem prostii.”

Un vis e pe cale sa se intample. Mai exact, vreau sa merg pe 9 octombrie la Roma, la concertul celor de la U2 (cred ca v-ati dat seama din postarile de pana acum ca sunt mare fana :D). Sper sa mai gasesc bilete atunci cand voi avea banii necesari.

Oricum, partea faina-i ca a venit vremea…vremea in care “To do list” e mai mult decat insirare de vise mai mult sau mai putin realizabile.

A venit vremea sa traiesc.

A venit vremea sa ma opresc din asteptat. E inutil. Am asteptat sa cresc, sa termin liceul, sa intru la facultate, sa ma mut in Iasi, sa termin facultatea, sa iau licenta, sa am un job. Dar prea putin am trait in prezent. Prea putin am iubit ziua de azi. Prea mult am iubit un “maine” care nici macar nu a mai venit.

A venit vremea sa imi traiesc viata asa cum stiu.

Vreau sa fiu fericita. Stiu ca pot.

Mi-am recapatat (nu vederea!) “lumina” in my room. Becul meu functioneaza din nou .

Din reflex in seara asta, cand am intrat in camera, l-am aprins. Mi-am rotit ochii prin camera apoi l-am stins. Mi-am aprins tot veioza.

Lumineaza mai putin “defectele”. Vad atat cat trebuie… cat sa nu ma impiedic prin intuneric! In plus ascunde dezordinea mesei, cartile imprastiate sau hainele lasate in locuri nepotrivite. Implicit nu imi da nevoia imperioasa de a le pune in ordine…merge si-asa!

Nu-mi mai place lumina pentru ca spune adevarul despre mine si lucrurile din jurul meu.

Oare ma voi obisnui chiar si cu intunericul?

“- [..] Daca as putea sa iubesc, te-as iubi.

- Eu nu-ti cer asta, Paul. iti cer sa fii mai putin nefericit. Mi-e de ajuns.”

YouTube
- meravigliosa creatura gianna nannini

Am terminat de cateva zile cartea Accidentul, din care tot v-am mai servit cu feliute gustoase. Va mai ofer cateva, incarcate de metafore.

“<<Poate ca de data asta a plecat. Poate ca intr-adevar a plecat.>>

Isi spune ca mai e timp sa-l strige, ca mai e timp sa-l intoarca. Isi spunea ca lasa in urma ei un om ranit, un om cazut, un om care avea nevoie de ajutorl e, chiar daca nu il cere, chiar daca nu il vrea. Totusi continua sa mearga, privind mereu inainte, ca si cum i-ar fi fost indiferent daca el vine sau nu.

<<Te porti ca o femeie jignita, Nora. Incepi sa-l iubesti daca incepi sa ai orgoliu>>

Isi intindea singura curse pentru a se convingeca trebuie sa se opreasca si sa-l astepte, dar le respingea cu hotarare.

<<Daca vine sa vina singur. E randul lui sa aleaga.>>

El venea fara alegere. venea din oboseala, din indiferenta. Venea pentru ca apucase sa vina, daca femeia care mergea inaintea lui si care devenise dintr-o data o femeie necunoscuta, fara nume, ar fi intors capul spre el si l-ar fi chemat, poate ca acest lucru ar mai fi trezit in el o ultima vointa de a se rupe, de a se elibera.

Dar nimic nu tulbura resemnarea acestei intoarceri in padure, care semana atat de bine cu o intoarcere in somn.

[…]

<<E o nebunie ce facem>>, isi spunea Nora, dar aceasta nebunie, acum, era fara revenire. fiecare metru de teren cucerit avea ceva irevocabil. Pasul nu se mai putea intoarce pe unde calcase o data. urcusul era greu, dar coborarea ar fi fost imposibila.

La marginea ei de sus, prapastia Lupului dadea intr-o poiana. Se vedeau primii brazi, sus, pe buza prapastiei, si nu pareau ca sunt departe, dar vremea trecea, si distanta ramanea mereu aceeasi, casi cum mersul lor in zapada ar fi fost inutil, ca si cum puteri  ascunse, mai tari decat zadarnica lor zbatere, i-ar fi readus mereu la punctul de plecare.

<<Cata vreme e lumina, nimic nu e pierdut>>”, isi facea Noara curaj. O inspaimanta doar gandul ca i-ar putea prinde ceata inainte de a ajunge sus. In intuneric, pe povarnis, n-ar mai fi putut face nici un pas inainte. un singur gest gresit ar fi fost de ajuns ca sa se prabuseasca.”

“Niciodata, i se parea lui Paul, nu auzise viori mai limpezi. Poate ca era de vina seara aceasta, care nu semana pentru el cu nici una din trecut. Poate ca de vina era padurea de unde venea, singuratatea din care coborase…Niciodata nu auzise viori mai curate, mai usoare, mai stravezii.”

[…]

“<<Sa va uitati bine diseara la ei, spuse Gunther. Sunt zeci, sute de familii Grodeck. Nici unul nu zambeste>>.

Intr-adevar, nici unul. Toti stateau in banci, seriosi, impietriti, fara o tresarire, fara o lumina, poate surzi, poate absenti, poate morti, iar muzica Oratoriului de Craciun trecea peste ei fara sa-i atinga, fara sa-i trezeasca.”

[…]

“<<Daca cel putin mi-ar spune ce s-a intamplat. Daca cel putin as putea intelege>>.

Incepea sa-i fie frica de omul acesta, in care se puteau petrece de la un minut la altul schimbari atat de adanci. Parca ar fi albit intr-o singura clipa. Parca ar fi primit de undeva un cuvant de moarte. Il simtea strain. Mai strain decat in ziua in care pentru prima oara il intalnise in aceasta privire absenta. Il simtea pierdut, fugit de langa ea. Inca o data fugit de langa ea. Si nu mai gasea destule puteri in ea ca sa-l opreasca.

<<E timpul sa renunti, Nora. Omul asta nu se mai intoarce>>.

Se gandea sa-i spuna: <<E destul, Paul. E destul si e inutil. Vrei sa pleci? Pleaca. Am obosit. Afla ca mi se poate si mie un asemenea lucru: sa obosesc.>>

Pe urma se gandi, nu stia de ce, la mainile lui. Ii era mila de aceste maini mari, prea dure, prea aspre pentru un om trist. Ar fi vrut sa le mai simta o data pe umerii ei, cu greutatea lor indiferenta si protectoare.

<<Esti frumoasa, Nora. Este un acord intre tine si tine, si acest acord se numeste frumusete.>> Ii reveneau in minte cuvintele lui si inca o data i se pareau uimitoare.

<<Este omul care mi-a spus aceste cuvinte. S-ar fi putut sa nu mi le spuna nimeni, niciodata pana la moarte, si el mi le-a spus. S-ar fi putut sa port cu mine acest secret, pe care sa nu-l vada nimeni, si el l-a vazut. Si pe omul asta il pierd.>>

O Nora cuminte, rabdatoare incerca sa prinda din nou curaj. Isi promitea sa astepte, sa reziste, sa nu cedeze inca.”

Mihail Sebastian - Accidentul

de puzzle.

melodia asta imi raspunde la o intrebare:

De ce toate lucrurile la care tin cu adevarat se pierd, se topesc, ingheata, se evapora, mor, se transforma, pleaca?

(Sigur mi-o dezactiveaza astia. dar o gasiti pe youtube, oricum.)

Do you know where your heart is?
Do you think you can find it?
Or did you trade it for something, somewhere, better just to have it?
Do you know where your love is?
Do you think that you lost it?
You felt it so strong but nothing's, turned out how you want it
Well bless my soul
You're a lonely soul
'Couse you won't let go, of anything you hold
"Well, all I need is the air I breathe and a place to rest my head"

Do you know what your fate is?
And now you're trying to shake it?
You're doing you’re best dance,you’re best look
You're praying that you'll make it

Say all I need is the air I breathe and a place to rest my head"
Do you think I can find it?
Do you think you can find it?
Do you think you can find it, better than you had it?
Do you think I can find it?
Do you think you can find it?

Say “All I need, is the air I breathe,and a place,to rest my head"
Do you know where the end is?
Do you think you can see it?
Well, until you get there, go on, go ahead and scream it
Just say...

Nu sunt insetata de metafore si nici nu caut conexiuri si intelesuri acolo unde nu sunt. Totusi azi (ieri) am terminat un puzzle. Piesele: cuvinte, ganduri. Ale mele, ale lui, ale unora. Cuvinte din cantece. Cuvinte aruncate de “trecatori prin viata”. Amintiri. Teorii vechi. Teorii noi. (prea multa teorie, si totusi la grupa pregatitoare la capitolul “viata”). Eu.

Si n-a fost greu deloc. A durat 25 ani (desii pe primii 20 nu i-as numara). Lucrurile se leaga acum. Si pot privi in ansamblu, de deasupra. Nu, nu-mi place ce vad. Dar nu o zic nici cu amar nici cu tragedie. E chiar liniste. Inspaimantator de multa liniste. E ca un final dupa care stii sigur ca va urma un inceput. Nu stii cand, dar conteaza?

Imi plac inceputurile. Entuziasmul lor, viata pe care o starnesc in tine, speranta…Poate de asta imi place atat de mult primavara, desi abia acum realizez ca ea imi aduce aceeasi succesiune de moarte-viata-moarte, aceleasi culori. Nimic nou in esenta.

Poate de asta nu prea am dus mai nimic important pana la capat. Dupa ce trecea “vraja”, uitam de ce alerg in halul ala. Incetineam: intai alergam usor, apoi trensformam totul intr-un “mers la pas”, apoi STOP. Nici macar nu mai stiam de ce o apucasem intr-acolo.Nici macar nu mai stiam ce e la capatul drumului. Si destinatia si drumul sfarseau ca o harta mototolita la un colt de drum.

Cunoasteti sigur sentimentul. E la fel ca atunci cand iti cumperi un lucru nou. Primele zile esti innebunit. Apoi in cateva luni tanjesti dupa altceva ce ti-a luat sufletul, ti-a succit gatul.

Dar ce faci cand viata ta e construita doar de mere muscate o singura data sau de doua ori, apoi cladite in fata ta?…din inceputuri si abandonuri.

Unele pot fi curatate. Altele TREBUIE aruncate.

De asta m-am trezit la ora asta. M-a trezit mirosul ‘merelor stricate’. Nu mai pot trai asa. Imi fac mie rau. Fac celor din jur rau.

Inceputul care “va incepe” va fi afara din mlastina. Atat pot spune deocamdata. Nu mai fac promisiuni de care sa nu ma tin.

Nu mai musc din mere verzi.

To be continued…

“Se uita la hainele de oras, pe care le dezbracase, la paltonul atarnat in cuier. Daca ar putea, despartindu-se de ele, sa se desparta si de el insusi…Daca ar putea, imbracand aceasta haina noua, sa inceapa o viata noua…

E o copilarie desigur, dar e o copilarie in care ar voi sa creada.”

[…]

“- E frumos?

- E prea frumos. Putin prea frumos. Parca a fost facut intr-adins, pregatit dinante; brazii sunt prea multi, zapada prea mare…Si tacerea, tacerea asta colosala…”

[…]

“- Ceasul asta sta, spuse ea si il arata cu degetul, fara sa stie cui.

Pe urma se prabusi, dandu-si seama ca se prabuseste si mai avand timpul sa spuna: <<Ar trebui sa nu cad, ar trebui sa nu plang>>”. Plangea in hohote, cu capul in maini, cu lacrimi fierbinti, pe care le simtea arzand pe obrajii inghetati, pe degetele intepenite.”

[…]

“Ramase acolo, impreuna cu Faffner, si ii privi un timp cum se departau.

- Stii ce ma sperie la omul asta? il intreba Nora in soapta pe Paul.

- Stiu. Pelerina lui neagra.

- Nu. Ochii. Ochii lui albastri.”

Mihail Sebastian – Accidentul

Lumea doarme la ora asta. Dar cei ce iubesc, iubesc si in somn. Nu-i asa?

….

Ironic

ca de obicei.

Happy Valentine’s Day!

“For the life I want there is no shortcut.”

                                                              An education

Stii momentele alea in care iti vine

sa inchizi telefoanele,

                     calculatorul,

sa incui de doua ori usa,

sa tragi obloanele in ferestre,

sa stingi luminile,

sa iti acoperi cu palmele urechile?

Cand iti  repeti mecanic ca vrei sa fii lasata in pace?

Cand in tine e o mare furtuna de ganduri provocata din nimic?

Cand spui ca vrei sa fugi undeva departe, unde sa nu mai fii gasita?

 

De fapt iti doresti cu totul altceva.

Vrei  mai mult ca oricand

                                                    sa fii stransa cu putere in brate,

                                                    sa ti se spuna ca esti totul,

                                                                                 ca nu vei fi parasita,

                                                                                  ca esti frumoasa,

                                                                                                 pretioasa,

                                                                                                 perfecta asa cum esti

(ca nu conteaza ca nu ai plete rosii, verzi, albastre, nici 1, 77 ca un model).

[..]

obosita.

simt ca lumea a innebunit. nici eu nu mai am mult.

oricum, nu asa visam eu viata.

Imi doresc sa plec din ce in ce mai mult din Romania…ma copleseste saracia, mizeria, prostia, nefericirea (a mea si a altora), intalnite pe fiecare metru patrat al patriei …

Oare unde-i “casa” mea?

In nici un caz aici.

hei.

me again.

azi mi-am dat seama ca gresesc, da urat de tot. ma plangeam de a mea familie si anumite lucruri care imi displac total, dar SURPRIZA: sunt o toanta! Am o familie grozava, da, GROZAVA!

Sa-mi dati peste ochi daca ma mai plang de ceva de azi inainte!

Se pare ca trebuie intai sa iti compari propria realitate cu o alta ca sa iti dai seama ca se poate mult, da’ mult mai rau. Si privind iar in ograda ta vezi totul reasezat, cu noi culori…

[…]

Am un mare nod in gat. Il inghit cu bere.

De ce tocmai tu?

 

YouTube
- Vama - Dumnezeu nu apare la stiri (versuri)

Mi-ar placea sa scriu ce simt acum, aici dar e deja prea multa lume care citeste. Iar eu nu le mai scriu lor, nici macar mie!

…si-apoi ce rost ar avea?

Tu stii deja.

Ai adus lumina si zambetul cu tine. Le vei lua la plecare, oricand ar fi ea?

Tu esti mai bun decat mine, asta cred. Te multumesti cu putin, nu vrei sa ranesti si nici n-o faci, te lasi pe tine pentru ceilalti, traiesti un destin care nu e al tau si accepti desi doare…

…

Ce fericita as fi sa-ti dau chiar eu biletul castigator!

“Isi spunea ca intr-o zi se va intampla ceva care sa schimbe totul si sa o faca a incepe o viata noua, nu stia bine ce: o scrisoare, o intalnire, o veste, dar deocamdata era bucuroasa sa poata amana cat mai mult aceasta schimbare si sa indeparteze, intr-un viitor cat mai nesigur, aceste asteptari, ea continuand sa ramana intre vechile lucruri, de care se simtea aparata.

O viata noua! Cuvantul avea ceva magic.

Dar daca pentru a ajunge la aceasta viata noua n-ar fi trebuit decat sa spuna un cuvant sau sa intinda o mana, poate ca n-ar fi intins-o, poate ca nu l-ar fi spus.”

“Paul o privi cum se departeaza si i se parea ca ramane in urma ei o trena de lumina. Se simtea si el mai tanar, anotimpul, pe care il uitase, era regasit, mica nebunie a fetei aducea putina inconstienta, putina lumina in toata acea zi. Ar fi vrut sa fuga dupa ea, sa-i multumeasca, sa-i sarute mana, dar o lasa sa treaca netulburata coltul si sa dispara.”

Accidentul – M.Sebastian

3.02.2010

Prima zi de primavara din 15727682794830594694860 cate vor mai fi!!!

Am luat jobul!!!

YouTube
- U2 Beautiful Day - Live @ Slane Castle

Cand eram mititica ascultau ai mei parinti in fiecare dimineata radio. Era un soi de ritual care se petrecea zi de zi. Iubeam atmosfera creata, sunetul muzicii amestecat cu nebunia din casa, vocea mamei care ne dirija ca un adevarat agent de circulatie si protestele noastre de copii mofturosi.

Asa erau diminetile mele pe vremuri…ceai, paine cu gem si radio.

Am gasit o mostra care imi face amintirile mai vii. Enjoy!

YouTube
- Gabriel Cotabiţă - Domnişoară, nu pleca

ps. nu, nu plec! :)

in campul muncii, asta-i intrebarea!

La 11:00 am “a treia intalnire” pentru un mult-ravnit job!

Oare va schimba cumva viata mea ziua asta? Oare azi e prima zi de primavara, una din cele multe care vor mai veni de-acum inainte?

Nu stiu. Si spre deosebire de alte dati, imi tin foarte bine in frau orice emotie, negativa, pozitiva, mov…de care-o fi ea.

Nu-mi fac planuri, nu ma implic “sentimental”.

Deocamdata ma bucur de ce am concret: cafea, muzica… si-un gand …

YouTube
- Holograf-Dimineata

sau mai bine …

:)