under construction

4:47

ca pe vremuri, cand nu cunosteam linistea sau diminetile…

m-a prins stimabila ora  pe youtube si mi s-a facut pofta sa pierd o noapte, asa pentru ca vreau eu. nu pentru ca nu pot dormi, nu pentru ca sunt nelinistita, nu pentru ca sufar, nu pentru ca sunt ingrijorata, nu pentru ca am examen maine, nu pentru ca am de terminat un proiect, nu pentru ca trebuie sa invat, nu pentru ca intretin conversatii pe messenger/voip/skype/MSN/ICQ, nu pentru ca am fluturi mov in stomac, nu pentru ca trebuie sa-mi iau nu stiu ce pastila, nu pentru ca plec undeva in cateva minute,nu pentru ca astept ceva sau pe cineva, nu pentru ca vreau ceva anume sau caut ceva anume, nu pentru ca imi caut job, nu pentru ca imi caut fosile pe google…

nu, nu, nu!

Uite-asa! de chichi! Ca vreau eu.

Pentru ca din 100 de nopti “oferite” altora una vreau sa fie a mea.

Invat sa fac lucruri pentru sufletul meu si nu-mi displace nici o secunda.

‘cause i’m a supergirl :)

“Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

…

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...”

Nichita Stanescu

Stupida zi. Am luat contact cu lumea reala, aia pe care o “iubesc” eu mult. Si inteleg si nu inteleg. Inteleg ca oamenii sunt de mai multe feluri, dar nu inteleg de unde vine setea asta de razbunare, de dreptate, de strivire a tuturor celor care incearca sa imi faca rau.

Indiferenta e arma. Dar eu nu apelez la ea. Prefer sa imi demonstrez mie ceva…pueril.Cred ca e o reminiscenta a timpului trecut, e o dorinta infundata care acum mi-a iesit pe ochi. De asta toate trebuie traite la vremea lor.

Azi am fost rea. Rea voit! In general nu sunt rea…iar cand sunt ma simt aiurea. Azi ma simt bine. Am avut o satisfactie majora cand am realizat ca..pot…pot sa spun unui om in “fata” ce  cred, pot sa infrunt, pot sa ma ridic satula de atatea talpi care imi calca pe cap si sa spun “stop”. Pe vremuri imi pasa, mi-era teama, nu aveam curaj. Azi nu imi mai pasa. Nu pierd nimic. Nu ma intereseaza imaginea. Nu-mi pasa daca sunt perceputa vipera sau fata fina si “de comitet”. Prietenii si familia conteaza, restul trec ca pietrele. Apa ramane (vorba “cantecului”)! Ma mir de mine. Si iar simt nevoia sa dau citate suspecte:

“cu mine se petrece ceva: o viata de om ” Sorescu

Doar ca se petrece intr-o mare viteza. sau poate asta-i ritmul natural si eu nu stiu. pentru ca am trait cu ochii inchisi, cu urechile surde la tot ce restul incercau sa imi strige?!

Chiar, am fost vreodata eu cu adevarat?

Si pentru un haos total in acest mareto-superb “post” sa cante muzica!!

Dedicatie de la mine pentru mine: U2 (evident) – So cruel!!!!!!!!!

Am gasit asta pe un blog. Imi place. Tie?

“Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atât de atenţi
încât într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărâţi să mergem la
capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte? “

Octavian Paler

…nu stiu cate ninsori au cazut peste mine, nu stiu nici cate-or sa mai cada

nu stiu cata putere am avut pana acum nici cata voi  mai avea

nu stiu cat de inteleapta am fost pana acum nici cat de inteleapta voi fi de-acum inainte

nu stiu cati oameni am facut fericiti pana acum nici cati oameni vor mai fi fericiti din “vina” mea de-acum inainte

nu stiu cate fire de par am. nici nu sunt curioasa.

nu stiu cum sunt decat cand ma privesc in oglinda. ce vad in oglinda e asemanator cu ce imi spun ceilalti. suntem milioane de oglinzi bipede, mai usor reflectam o imagine. prea ne greu vedem pe noi in noi, asta din cauza stratului “protector” care ne separa …pe noi, de noi.

nu stiu daca sunt frumoasa sau urata. stiu doar ca uneori pot fi superba la exterior, dar interiorul sa fie o ruina, un oras abandonat prin care se plimba pisicile in cautare de stapane cu mana blanda, care sa stie cum si cand sa mangaie…

nu stiu ce vreau. uneori banuiesc. uneori am impresia ca stiu. apoi se intampla ceva si nu-mi mai doresc acel ceva pentru ca “lucrul dorit” se dovedeste a fi cu totul altfel decat am crezut initial ca este. si daca e diferit inseamna ca nu e acelasi pe care il vroiam initial. Adica e de fapt altul. Asa ca nu il mai vreau. Logic nu?

nu stiu cine voi deveni maine. dar vad cine sunt azi. azi sunt minunata, grozava, bijuterie, deosebita, inteligenta, fermecatoare…doar ca nu cred asta. uneori incerc sa ma conving dar sunt extrem de incapatanata. nici vorbele celorlalti nu ma ajuta.trebuie EU sa ma conving. Si cum pot fi grozava daca nu fac ceva grozav? cum pot fi inteligenta daca nu imi folosesc mintea pentru ceva cu-adevarat inteligent? cum pot fi deosebita daca trece ziua si nu fac nimic deosebit? cum pot fi fermecatoare “inside my room”? Cum pot fi minunata daca nu exista “minuni” la care sa contribui si eu? cum pot sa cred asa ceva despre mine daca persist intr-o viata banala ?

nu stiu cat voi mai putea spune “azi”. in general spun “de maine”. sunt omul amanarii. uneori e bine. las pe maine ce pot face azi, fara strop de regret.si imi eliberez o zi doar pentru sufletul meu. imi place cand sunt eu prioritatea. alteori amanarea apare ca sa castig timp, timp de gandirea. sa pot fi sigura pe decizia luata, ca apoi sa nu regret nimic. dar alteori amanarea e dusmanul numarul 1.

nu stiu sa urasc. am incercat cateva ori. asta doar pentru ca mi se acrise sa iubesc. si se zice ca de la iubire la ura e un singur pas. eu am facut mai mult de un pas si ura tot nu stiu cum arata la “ochi”. asa ca imi vad de  “drumul spre indiferenta”. e mai sanatos, parerea mea. am simtit ca s-ar putea sa urasc atunci cand mi s-a facut foarte mult rau. dar nu mi-a iesit nici atunci…mai tarziu mi-am dat seama ca oamenii rai pentru mine sunt buni pentru alti…ca oamenii astia de care am eu o mare impresie proasta au de fapt vise, ganduri bune, momente de slabiciune, panica. Au suferintele lor pricinuite de alti rai. Asa ca “rautatea” asta o aruncam de la unul la altul. El mi-a facut mie rau. Eu iti fac tie. Tu o sa ii faci rau ei. ea o sa imi faca rau si mie, si tie si lui. sau poate doar tie. Oricum e o “joaca”  sadica, uneori de necontrolat: hora raului…Ne calcam toti in picioare si la final ne zambim politicosi si ne spunem ca nu e nimeni vinovat. Asa e “jocul” doar, draga!

ma tem sa iubesc (sau nu stiu???). Ma tem cred. ma tem sa fiu vulnerabila. Ma tem sa nu fiu manipulata. ma tem sa am incredere 100%. ma tem sa mai ascult vorbe mari de genul “te voi iubi pana la moarte”, “esti singura pentru mine”, “nu cred ca mai exista asa o persoana ca tine”, “iubirea mea e veritabila, plina de sinceritate”, “communication is the key”, “simt ca noi construim ceva trainic”. Nu vreau sa mai aud cuvinte. Sunt doar cuvinte si atat. Nu vreau sa aud ca sunt iubita. Voi sti si singura, nici o problema. Sunt lucruri care n-au nevoie de prezentari pompoase…ca o nunta cu fala, cu multi bani cheltuiti doar intr-o noapte ca sa vada lumea cat se iubesc domle…

nu stiu sa cant la pian (sa-mi  cant la pian). visez uneori noaptea ca ma asez in fata unui pian, si caaaaaant, si caaaaaant….imi compun piesele singura in somn. o data m-am trezit dimineata si fredonam o melodie noua…apoi mi-am amintit visul. imi doresc sa stiu sa ma exprim prin muzica. cred ca as canta furtunos, ca o ploaie de vara, alteori sfarsit si trist asa cum cade o frunza sub privirile neputincioase ale copacului-muma…alteori ar fi un cantec zglobiu de copil vesel si saltaret cu ghiozdanul in spinare…mi-ar placea sa-mi cant.

nu stiu sa astept. daca stau in statie la autobuz fac orice numai sa nu percep timpul apasator care se scurge fara sens. de obicei ma deplasez in colo si incoace. mai exact merg. stanga- dreapta. stanga-dreapta. sunt plina de energie si “pasul pe loc” nu ma caracterizeaza. in schimb intarzii :)) funny combinatie nu?

nu stiu sa ma bucur. decat rar. asta pentru ca stiu ca momentul de bucurie se va scurge si vor veni din nou cele de tristete, de singuratate, de durere, de apasare…sau poate nu-i asta. sufletul mi-e impovarat de suferinte noi si vechi.inca imi mai plang lacrimile pentru ele. imi doresc sa pot sa ma bucur. oricum toti stim ca lucrurile frumoase mor ca florile …dupa 3 zile de stat in vaza.

nu stiu multe. pe unele nu le voi sti nicioadata.pe unele nu le voi invata niciodata. pe unele le voi uita dupa ce m-am muncit ani ca sa le invat.

Imi amintesc de vremea liceului cand Cata recita diverse poezioare. Ii placeau in speta cele englezesti, scurte si la obiect. De doua imi amintesc perfect.

Pe prima nu  stiu cine a scris-o, dar suna asa:

Hours fly

Flowers die

New days

New ways pass by

Love stays.

Cea de-a doua e a lui Bacovia (bine, el imi recita si din Plumb, dar nu, nu e asta :P)

Verde crud, verde crud

Mugur alb

si roz

si pur.

Vis de-albastru si azur.

Te mai vad, te mai aud.

Nu stiu ce-mi veni de m-am trezit cu poezioarele in gand. Cred ca e o continuare a framantarilor mele vizavi de ce este si ce nu este L’AMOUR.

Numerosi scribi au dezbatut intens subiectul de un suprem “neinteles”. Profa de romana clasifica operele poetilor dupa tematica lor. La absolut toti exista poezia de dragoste. Unii scriau mai timid, altii erau indragostiti pana peste urechi, unii raniti si singuri si mereu in cautarea iubirii absolute, cea care sa-ti imbrace sufletul infrigurat de atata absenta si asteptare. Pe-atunci credeam ca oamenii astia au fost niste “deosebiti” care si-au trait viata linistiti si mai scriau si cate o poezie ca oamenii singuri sa se simta si ei intelesi si mai putin singuri. Cand de fapt ei au trecut pe acolo, au gustat o vreme de dragoste pura, apoi totul s-a contaminat. Ce-au scris, au scris ca un strigat. un stigat de bucurie si extaz in fata iubirii, un strigat de adanca durere cand totul s-a spart in mii de firisoare de nisip si le-a spulberat vantul ca si cum n-au fi existat. oamenii astia au iubit si au suferit ca si mine.

Chiar si cei mai mari oameni care au trait pe Terra de-a lungul timpului au iubit si au suferit din dragoste. Noi am invatat la scoala doar de descoperirile lor minunate, de adevaratele valori, de lupta lor pentru pace, de fapte de vitejie, sau din contra de fapte de cumplita cruzime. ce nu ne-a invatat nimeni e ca toate astea fac parte din fatada. E doar “vederea spre strada”. Undeva in spate oamenii astia ascund povesti ca noi toti. Pun pariu ca de-al de Hitler, Ceausescu, Stalin, Enstein, Mircea cel Batran, Pasa Hassan samd…toti astia au simtit macar o data fiorul dragostei sau nodul in gat binecunoscut de noi, muritorii de rand…

Se spunea: ce este viata? Se raspundea: o goana dupa fericire.

Eu spun: o goana dupa iubire. Nu e constienta cautarea, sau putini sunt cei care stiu ca asta cauta.

Dar avem scris in ADN-ul nostru sa ratacim, sa nu avem liniste, sa nu putem trai fara dragoste.

Si-atunci o cauti. o cauti in stanga, in dreapta. in persoane potrivite si mai putin potrivite. O cauti la scoala, la servici, la mare, la munte. o cauti pe net. o cauti in ochii unor necunoscuti. o cauti printre pietonii grabiti, o cauti la un stop cand privesti catre masina care asteapta cuminte langa a ta. o cauti prin vecini. o cauti la piata, la farmacie, la supermarket, la florarie, la banca, la posta, la biserica (!!), la conferinte, in muzee, in parcuri, in mall-uri, in restaurante, baruri, pub-uri, crasme, cluburi…

putini o gasesc. si cand o gasesc, putin se opresc sa iubeasca.

Unii pleaca mai departe refuzand sa creada ca au gasit ceea ce cautau. si cauta pana la moarte. Altii isi ineaca viata in munca, in relati superficiale, in surogate ieftine sau accesibile, incercand sa uite cine sunt, ce vor, ce simt…si raman “inzapeziti” pentru ca renunta…dar cautarea ramane…

putini curajosi…foarte putini.

Oare eu ma voi impotmoli ca masinile in nametii de afara? Apoi imi voi repeta mecanizata ca ceea ce caut nu exista si ca realul e zapada de afara si frigul… si mai alb/mai bun  decat zapada nu exista? si ca eu inca am noroc ca m-am impotmolit “in oras” (pentru ca altii au ramas blocati in “camp deschis” unde trebuies sa suporte inclusiv crivatul)?

Sau imi voi folosi si “my naked hands” ca sa ies din “blocaj”, chiar cu riscul sa doara? Si nu ma voi opri decat “in parcarea mea”, pentru ca vreau eu, nu pentru ca vor altii, nici pentru ca nu mai am cum sa ies…?

Oare ce voi face?

Pentru a reusi sa scriu cat de cat coerent am nevoie de o anume stare. Ciudat e ca rar pot scrie ceva atunci cand sfarseste sau incepe o zi buna. Poate pentru ca locul asta a fost chiar din start “evadarea gandurilor”, locul unde tip, urlu, plang si ma plang…ma descarc asa cum poate “verbal” nu am curajul sau nu reusesc sa o fac.

Ba chiar si muzica pe care o ascult atunci cand scriu e bine aleasa. Trebuie neaparat sa fiu in ton cu sufletul meu.Cu mine. Cu ce simt. Cu ce gandesc. Acum ascult Leonard Cohen…dance me to the end of love.…Aapropo de piesa asta (clar! s-a dus de rapa coerenta!!) imi sta pe creier o intrebare vizavi de un subiect tabu de-a dreptul pentru mine: IUBIREA. Care-o fi capatul “dragostei”? Daca se termina a fost sau nu a fost dragoste? Poti spune: “am iubit dar nu mai iubesc”? sau “iubesc azi dar maine nu voi mai iubi”?

Ma seaca iubirea asta. De cele mai multe ori iubire=suma de emotii si fluturasi care zboara o vreme prin stomacul omului left-right apoi poposesc pe o alta “floare” (am o problema cu ghilimelele. scuze! parca nu mai pot exprima nimic fara o mica si dragalasa si inofensiva metafora. a! mai am o problema: cu coerenta. scuze iar!!).

revenind.

Adica iubirea se termina, vorba cantecului. Sa urmarim cu atentie un scenariu inchiput “a la Claudia” (orice asemanare cu personajele din realitate este pur intamplatoare).

Doi. El. Ea. Simpatici (unul pentru altul evident!). Se plac. Incep sa iasa incolo si incoace impreuna. Se descopera reciproc. Se plac si mai mult. Impart muzica, filme, ceaiuri, cafele, mesaje, povesti, zambete, oftari lungi, oboseala, bune si rele. Suflet. Sunt din ce in ce mai atasati, mai legati, mai “cuplu”. Se potrivesc, vizibil cu ochiul liber. Timpul zboara, ei nu se dau dusului acasa. Indraznesc sa fie fericiti uneori. Si restul nici macar nu mai conteaza, pentru ca vine seara si se revad. Si banalul devine fascinant si greutatile isi pierd din greutate.

Vine apoi un moment cand cei doi se sperie de atata bine. (sau numai unul poate). Asa ca isi pune intrebari. Intrebari de genul: “Cand e “the end of love”?” sau “Se va plictisi intr-o zi de aceeasi fata devenita la un moment dat obisnuita ?”

Apare apoi rationalizari in fel si chip. “stai ca trebuie sa o las mai moale ca sa nu sufar la final…in cazul in care exista “the end””. “stai ca nu trebuie sa imi dau tot sufletul pe tava ca s-ar putea sa raman fara…”

Continuarea poate fi oricare. Fie el gaseste pe alta mai interesanta si pleaca. Fie ea gaseste pe altul si pleaca. Fie nu pleaca nici unul si amandoi isi continua visul si lupta pentru el.

Intrebarea mea e (in cazul in care se termina): a fost sau nu a fost iubire? Inainte as fi spus ca nu. Acum tind sa spun altceva. Asta pentru ca si eu am iubit. (de observat timpul verbal!). Dar din anumite motive ucizi cu brutalitate orice sentiment care te mai leaga pentru a trai linistit, fara sa mai suferi.

In povestea mea iubirea a existat. Dansul a durat o vreme apoi a sarit discul. Noi nu l-am atins. A sarit pur si simplu.

Prima tendinta e sa stau cu ochii pe disc, sa am mare grija sa nu mai sara ca sa evit tot vidul de dupa. Dar  as pierde  esentialul: DANSUL!!!

So:

Dance me to the end of love!

 

gust de cafea. gust de dimineata trista de decembrie. gust de evadare. gust de viata veritabila.

sete de viata veritabila.

fiecare nota imi atinge cate o coarda a sufletului. si sufletul meu are multe corzi…si cantecul multe note…

as vrea sa nu se mai opreasca.

Descoperiri.

Emotii noi.

Emotii.

Tu.Eu.Viata.

Drept.Nedrept.

Adevar.Minciuna.

Pasi care se indeparteaza sau se apropie?

“Is there anyone?
Why don't you tell me
Which way to be
Give me pain or security
Oh this red hill has all the mystery
It's full of quiet hope and unknown destiny”

Scriu cu o combinatie ciudata de amar si liniste. Nici nu stiu care sunt procentele. ca si cum ar mai conta procentele…

printre altele azi am ajuns cu Irina in biserica catolica: eu ca sa plang, ea ca sa asiste. Avem un obicei cel putin la fel de ciudat ca noi . De fapt eu i l-am impus Irinei (glumesc!)…atunci cand timpurile sunt tulburi ne retragem frumusel acolo. e un fel de refugiu sau de cautare a linistii pierdute. si cred ca e elementar raspunsul la intrebarea “De ce acolo?”.

Cum de ce? Unde sa il caut pe Dumnezeu atunci cand simt ca sufletul mi-e prins in pioneze? in Mall? Normal, intr-o biserica, intr-un parc…ideea e sa fie liniste. sa pot sa-i spun tot ce-mi trece prin cap.

Nu fac parte din categoria persoanelor care cred ca rugaciunea se intampla doar intr-o anumita biserica la o anumita ora, mai degraba stiu ca dumnezeu e pretutindeni si la orice ora acolo, oriunde vrei sa-l cauti…Doar ca in anumite momente e greu sa-l gasesti printre alte suflete zbuciumate ca si al tau…asa ca il cauti in tacere, in refugiu, in linistea unei bisericii, in salbaticia naturii…acolo unde speri/simti/crezi ca omul inca nu a “spurcat” locul…(…dur spus. crud de real.)

revenind… am stat acolo cel putin jumatate de ora. mi-am remarcat lacrimile cum plouau pe blugii preferati…

Apoi la iesire am observat ceva “demn de o fotografie”, cum as spune eu…nu numai ca “as”  chiar “am” spus…

Era un loc special pentru spovedit si in lateral dorea sa fie o icoana, un isus pe cruce…un isus aurit cu toata fala…problema (daca o pot numi asa) era…absenta lui Isus…ramasesera doar mainile cu palmele pironite in lateral. M-am oprit in fata “Lui”. Am chemat-o si pe Irina…ne-am holbat amandoua pret de cateva minute…pe mine m-a marcat absenta Lui…am luat-o personal. E ca si cum privesti in oglinda si ceva nu mai e. Era ca si cum priveam in mine si El lipsea…Erau doar palmele care aminteau ca  a fost acolo, dar cineva l-a smuls din varii motive…ori ca sa uite ca exista (si ii e mai usor sa uite atata timp cat nu ii vede fata), ori ca sa dispara mustrarile de constiinta…ori nu era bine primit…

Irina a interpretat altfel. sau simtit…la noi e tot una. a spus ca Isus a “plecat ” singur. Pare amuzant la prima vedere. rabdare! Nu e! S-a dat jos ca sa arate ca El e de fapt liber acum, nu mai e de mult pe cruce. Si oricat au vrut cei care nu ii impartaseau convingerile sa il anihileze (adica cei care l-au rastignit ) nu au reusit.

Concluzie: De ce toata lumea poarte cruciulite la gat cu un Hristos rastignit? Cand ar putea avea un Hristos liber, care a inviat? Da, e amintirea jertfei. dar o jertfa “inutila” (urat cuvant, la fel ca “oportunist”) daca nu se ia in calcul deznodamantul, esenta, eliberarea, biruinta, promisiunile…

si nu s-a terminat aici…

la iesire am constatat ca portile erau incuiate…toate. cateva minute am crezut ca ramanem peste noapte (desi irina propunea o solutie “neortodoxa” si “necatolica” : saritul peste :D ). eu am zis ca e un semn divin. dar eu fac metafora si din ce nu e.

concluzie a la irina:

Dumnezeu ne iubeste cu toate ca noi suntem cum suntem…si faptul ca eram “inconjurate” de porti inchise era dovada faptului ca suntem protejate, ca ne vrea aproape…

concluzia mea:

zi grea. Zi cu lacrimi. Zi cu “iminenta conversatie cu El”.

zi buna de fapt.

ps. cine poate si stie cum, sa inteleaga…

Libelule. Si iar libelule.

Minunat.MMMMMM…inunat.

E fix 4:17 si a trecut fix o ora si 17 minute de cand ma invart in pat in cautarea “somnului pierdut”.

Mananc un mar de nebuna, dupa ce am mestecat o hubba bubba care mi-a parvenit din motive nebanuite…urmeaza pe lista laptele cu cacao :)).  Stiu ca somnul nu se ademeneste cu absolut nimic, cel putin nu in cazul meu.

cat m-am foit in ultimele ore mi-am imaginat ce as face cu multe milioade de euro daca le-as castiga la loto. Si cum nu intentionez sa ma culc prea curand cred c-o sa va povestesc una, alta.

asa ca daca asa avea bani multi, castigati fara munca peste noapte, acestia ar fi folositi la:

- apartamente pentru tot clanul nostru;

- renovarea casei parintesti 100%;

- masini la tot clanul  :)) ((care nu au, au prioritate!! :P)

- asigurari de viata/sanatate la tot clanul;

- plata la zi a tuturor datoriilor clanului;

- achitarea tuturor ratelor clanului;

- spitalizare in cele mai bune clinici pentru mama;

- absolvirea de munca pentru tatal meu pana la sfarsitul zilelor lui;

- cate 5/ 10 milioane pentru toti prietenii mei (care-s multi) si pentru toti oamenii de care stiu eu ca au necazuri sau datorii la asociatie;

- cadouri…din alea perfect alese…pentru oamenii faini din viata mea;

- achitarea datoriilor morale;

- bursa de studii lui Iui Iuli in ce vrea el si unde vrea el;

- nunta lui Adi integral (despre Gutza…am inca retineri :)) )

- m-as interesa unde locuiesc bunicutele singure si le-as duce bunatati :)

- as angaja menajera pentru bunicul si i-as luat cele mai tari undite!!!

- as trimite prietenii de familie in excursii/ concedii. oamenii astia nu au facut altceva decat sa munceasca o viata intreaga din greu.

- l-as aduce pe Cata&Co din nou in Romania (i-as face si o firma misto ca sa aiba ocupatie :P );

- as vizita doamnele cunoscute la Cluj si le-as plimba pe fiecare in parte…le-as darui cate o zi de neutat in care sa uite de boala si suferinta lor;

- pe Alexandrina (un suflet scump de fata care a trebuit sa renunte la singurul ochi cu care mai vedea, pentru a ramane in viata…acum e oarba…) as proteja-o; i-as angaja o asistenta personala care sa o invete sa se bucure de viata; as avea eu grija sa aiba de ce se bucura!!! si ea si batranii ei parinti…

- as duce electricitatea pana la casa lui Naomi (o fetita de care m-am atasat mult intr-un context nefericit: dubla fractura la ambele picioare intr-un accident stupid. vindea flori de primavara si a lovit-o un dobitoc…). pun pariu ca nici acum nu exista lumina in casa aia. Doar daca au primit un alt generator!

- as lua muuulte bunatati si lucruri frumoase pentru tanti Marioara, matusa mamei mele.Mi-a fost ca o bunica. Si acum are 80 de ani si are diabet. Desi de la tara, are un simt estetic foarte dezvoltat… :)  i-as cumpara haine noi!!! :)

- as aduce-o pe matusa mea din Bucuresti in Iasi ca sa ii fie mai aproape mamei. Stiu cat de mult sufera amandoua din cauza distantei. si ea..din cauza vietii care a luat-o in directii nedrepte…

- pentru tanti Dina as angaja sofer sa o duca oricand vrea la mormantul sotului ei si sa o aduca teafara acasa…

- as face niste pietre mult mai frumoase de mormant si bancute si pitici printre flori…unor oameni care au fost grozavi. desi stiu ca dupa moarte astea nu mai au nici o valoare…dar stiu ca s-ar bucura enorm!!

- as face cadou “dusmanilor” mei o camera foto faina + o excursie in Europa. N-ar afla in veci ca e de la mine! :) Oricum toti suntem rai la un moment dat. asta nu inseamna ca nu avem suflet si vise!

- i-as da 2000 euro lui Cristi sa-si plateasca datoriile. sigur nu i-ar accepta. Dar parintii lui sigur da :))

- pe Irina as muta-o singura. platesc eu chiria! :)) Promit!! Daca esti cuminte poate iti cumpar garsoniera :P

- lui Edi i-as lua o super camera foto, cea mai tare :)

- Cosminei i-as da un job si i-as plati facultatea :)

- pentru verisoarele mele muuulte haine si cosmeticeeeeeee!!! :P

- pentru Sorinel, colegutu meu drag…ce vrei tu mama! numa cere !! :))

Cred ca pana maine dimineata fac lista cu cei care primesc 5 milioane in plic :)). Cred ca imi trebuie 2 foi fata-verso…sunt multi...pe unii i-am vazut o singura data. pe altii ii stiu de mica.

Nici nu stiu daca mi-a mai ramas bani de-o inghetata :))

da’ presupunand ca mai sunt din plin pentru mine ar fi putine: un apartament colorat plin de flori totdeauna, o masina mica, un ONG care sa invete oamenii sa traiasca si sa fie fericiti, o “crasma” cu muzica buna si pian…

Cu restul as calatori in toata lumea alaturi de un om drag. As veni lunar acasa ca sa imi vad familia. Ce rost au banii daca nu te poti bucura de ei cu cei pe care ii iubesti? :)

ps. mi-am amintit ca vreau sa mai scap un om de la rate. se stie el care :))

om drag. normal. :))

Tu ce-ai face daca ai castiga la loto?

M-am trezit cu drag la 11.  Am baut cafeaua cu Adi si am mancat covrigi. Zambete, glumite, tachinari.

Apoi camera mea calduroasa si muzica linistita si florile primite de la prieteni. E un soi de calm, liniste dupa atata furtuna… savurez lacoma momente ca astea. Poate ca in mine exista inca teama de “univers zdruncinat”, de liniste rapita, de dimineti reci si nopti  fara somn.

Am citit mai devreme intr-un blog o “poveste” .

"Lipsea o treaptă la scară, de ani de zile, dar el mergea perfect. N-a observat lipsa treptei decât la început. Peste câteva luni, când treapta ar fi fost pusă la loc, i s-ar fi părut la fel de nelalocul ei, ca şi-un mort care s-ar apuca sa-nvie. (...) Şi mergea de ani pe scara cu-o treaptă lipsă, lipsa devenind măsură şi element al variaţiei în monotonie. Scara cu toate treptele ar fi devenit o scară banală. I-ar fi trebuit iar o perioadă de acomodare, ar fi avut anxietăţi, ceva s-ar fi tulburat în echilibrul vieţii lui. Într-o zi, cineva a mai scos o treaptă, de pe undeva, din scară. Din curiozitate: "Aşa, ca să vedem ce face". Şi el s-a-mpiedicat, a căzut şi-a murit. Curiosul a zis "Cine s-ar fi gândit... Ceasul rău!"

Nimănui nu i-a trecut prin minte că două trepte erau prea mult."

Sa zicem  ca pentru mine au o insemnatate mai mare randurile de mai sus. Am crezut ca sunt  treapta care trebuia sa o inlocuiasca pe cea lipsa cand de fapt eram o alta care a fost scoasa “uite-asa”…

Oricum ar fi… pe o treapta calci si mergi mai departe…

Si asa a fost.

ps. am gasit melodia asta pe blogul lui Ralu. Minunata!