din nou

N-am avut timp sa mai scriu nimic desi randurile mi-au alergat nebune prin minte zilele astea. S-au intamplat lucruri demne de povestit intr-un blog, unele vesele altele triste, dar nefiind timp si pentru ele au fost date uitarii.
Acum nici nu stiu de ce scriu, ce vreau sa scriu. Nici nu ma intereseaza daca citeste cineva toate "aberatiile mele" (ca s-o citez pe Irina). Cred ca blogul asta e un soi de lume unde pot fugi, unde aberez fara sa fiu intrerupta, unde imi pot face ordine in idei. E un soi de pauza intre doua activitati la care sa vreau sa renunt, nu pot. Sunt constransa sa le indeplinesc. Si cu asta intram in capitolul meu preferat in ultimele cateva luni.

Nu-mi place sa fiu matura, mare, crescuta, coapta...zi-i cum vrei. Obligatii, responsabilitati, alergatura. Nu tu scuze, nu tu motive care sa justifice absenta, intarzierea, neputinta. In lumea astora mari nimanui nu-i pasa care sunt motivele, daca te doare capul sau sufletul, daca ai mancat sau nu. Important e sa faci un lucru pana la capat apoi esti lasat in pace sa-ti plangi de mila cat vrei.

Mi-am dat demisia. Nu stiu a cata oara e. Hai sa ne gandim. O data de la GMarket, Gima, cum s-o mai fi numit. Am fost casiera 3 luni...dar ce luni! Program full time, ioc timp liber, facultate in paralel, stat in picioare 8 ore. Contact cu babe obosite de viata sau cucoane frustrate. Sefi tampiti, foarte tampiti. Nu aia mari. Nu, nu! Aia mari erau mai ok. Te mancau astia mititei, asistentii manageri. Imi amintesc de mediul ala infect si mi se face instant greata. Niste indivizi paranoici si obsedati...nu cred ca mai gasesc asa ceva. Era unul, spre exemplu, parca Marius il chema. El era cel mai mizerabil. (Dragule poate citesti vreodata ce scriu eu aici. Si crede-ma, nu e doar parerea mea ;)) Individul asta avea cotele de dispret trecute peste limitele normalului cu mult. Pentru el erai un gunoi si te trata ca atare. Trebuia sa taci si sa inghiti, altfel te lasa sa mori de foame. Deci ma intelegi, iti facea o favoare ca te tinea pe tine, o mizerie, un gunoi sa lucrezi pentru el. :D

Sa trecem peste, vremuri grele. Mi-am dat demisia pentru ca nu se merita. Salar de mizerie, mediu infect (sau de mizerie), oameni de mizerie... Nu toti.

A urmat perioada mea de glorie in ale pliantelor, promotiilor si alte balamucuri. Partea buna era una singura: sefa. Restul erau proaste. Bani putini, munca multa, umileala pe fata. Dar sefa, fata faina. Macar atat. Scapasem in sfarsit de dispret. Dispretul sefului dar nu de cel al omului de rand. Asta urma. Oameni care te faceau cu ou si otet ca le umpli cutiile postale cu prostii, care nu aveau pic de toleranta, de intelegere pentru niste amarati care incercau sa castige un ban cinstit. Stiu ca suna hilar, patetic ce scriu eu aici. Si demodat, si aburit, si trecut. Dar realitatea era ca atunci cand nu aveai incotro, trebuia sa muncesti. Orice...de la umilinta din partea oamenilor crestini de 2000 de ani, romani de-ai nostri, intelegatori nevoie mare, am ajuns la alt stadiu. Sentimentul de inutilitate.

Asta mi-a fost activat la un semafor. Cum? Simplu. Eram plina de noroi pe papuci, intr-o zi ploioasa. Flamanda, obosita, stresata de termene limita. La semafor. Vad o fosta colega de liceu. Aranjata, impecabila, zambitoare. Fara 10 kile in spate, sub forma de rucsac. Cu o posetuta.:) Am oftat!Si am evitat sa o salut. Imi era rusine cu mine. Aceeasi varsta. Ea, evident realizata. Eu, la munca de jos. Atunci am hotarat: stop. Pot mai mult.

Si daca pot ce? Stie cineva?
Trebuie sa te zabati, sa lupti, sa demonstrezi. Poate ca sunt mai desteapta si decat fata de la semafor. Poate. Asa si? conteaza?

Deocamdata nu.
Next.
Un an de pace si liniste oarecum. Am lucrat la frate-miu, 2 in 1: secretara si femeie de servici. Pe jumatate demn. Macar aveam liniste. Si bani.

Dupa, o pauza de leneveala si parazitism de 6 luni. Rau. Traiul de parazit nu mi se potriveste. Asa ca am apelat la sfantul ejobs. Si am gasit GFK Romania. Firma de renume. Am lucrat 3 luni, parca, am facut chestionare. Murdara treaba. Care vrea sa se bage mai bine sa intrebe intai pe inaintasii lor. Mi-am dat demisia. Ghici de ce? Sefa? Ok. Binisor chiar. Colectivul?Binisor. Banii? Chiar bine daca ma gandesc. Demnitate? Ioc.

Cred ca trebuie sa mai urc o treapta.
Asta si intentionez.