Timpul. Timpul lor alearga cu sau fara tinta. Al meu se impiedica la fiecare pas. Deseori se opreste cautand motiv sa ramana nemiscat. Si nu conteaza daca ingheata secundele sub fulgii albi si impertinenti sau daca minutele sunt udate de ploile ce nu mai spala de mult nimic. Sau din contra, daca orele sunt arse si innegrite de un soare tacut si singur.
Oricum ar fi, orice-ar intampina, timpul meu doarme. Sunt inchisa in somnul lui adanc.
Privesc in jur. Vad zbor la unii. Goana la altii. Pasi obositi. Pauze poate. Dar timpul lor trece. Vietile lor “se misca”. Se intampla lucruri: incep sau se termina.
In viata mea nu se petrece nimic. Si nu stiu daca eu sunt vinovata sau vantul care se incapataneze sa sufle doar in panzele altor corabii.
Sau poate stau aici, pe banca asta, asa cum m-ai lasat. Si astept ca tot tu sa ma ridici sau sa ma alungi. Au trecut 10 luni de cand stau pe banca asta nenorocita. Am avut multe tentative sa ma ridic. Te-am urat si te-am iubit in acelasi cuvant. Acum vreau doar sa te uit, asa cum uiti o carte intr-un tren si iti pare rau dupa ea. Dar iti aminteste de alte zeci de carti care stau cumintele pe raft si te asteapta sa le citesti.
Vreau sa te uit ca o amnezica…sa uit profund si total. Asa incat o poza ratacita printre lucruri sa nu-mi miste nici macar o geana, sa nu-mi incordeze nici pentru o secunda sufletul. Sa ma intreb: “Al cui e acest chip strain mie?” si sa nu-mi pot raspunde.
Vreau sa te uit asa cum uiti o durere sau un lucru rusinos, cum uiti o poezie invatata in scoala generala, cum uiti chipuri neimportante care nu au insemnat nimic, cum uiti locurile pe unde ai trecut doar o data…
Si vreau sa ma ridic de pe banca asta nenorocita si sa-mi repet pana voi intelege cu toti porii ca iubirea n-a stat niciodata langa mine.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu