de cand m-am despartit de el, il caut pe google folosind toate combinatiile posibile, toate informatiile pe care le mai stiu despre el. am incercat o data sa il caut chiar si dupa numarul de telefon.
si probabil ca acesta nu ar fi un semn de nebunie daca m-as fi despartit acum o luna de el. dar au trecut aproape 2 ani de cand nu l-am mai vazut. si mai bine de 1 an de cand nu i-am mai vorbit.
mi-am propus de multe ori sa ma opresc. dar uneori e ca o forta ce pune stapanire pe mine si ma chinuie cu amintirea lui.
saptamana trecuta am avut 1 min intreg de emotie/frica/spaima/bucurie/furie/ cand am crezut ca in sfarsit l-am intalnit…asa cum am crezut in tot acest timp ca se va intampla: din senin, undeva, in romania sau in orice alta tara.
de fapt era un altul identic de la distanta. statea in Piata Unirii si parea ca asteapta pe cineva. avea si o camera foto la gat si aceeasi pozitie dupa care il recunosteam pe vremuri.
vreau sa se termine. nu pot sa promit ca nu voi mai ceda tentatiei de a-i scrie, de a-l cauta, de a rememora zile. dar pot cel putin sa recunosc fata de o lume intreaga ca vreau sa se termine totul.
pentru un om sanatos probabil ca totul s-a terminat in momentul in care a aflat ca oficial el e cu altcineva. dar pentru mine se pare ca un minut inseamna un an, chiar mai bine de-atat.
probabil ca nu voi putea sa il sterg ca pe-un burete. cu siguranta, de fapt. dar vreau sa il iert si sa ma iert. vreau sa pot iubi din noi, cu incredere, cu daruire, cu sinceritate.
Please help me God!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu