“Nu se supunea inca sentimentului de cainta care incepea sa vorbeasca in el. Credea ca aceasta era o intamplare care avea sa treaca fara sa ii tulbure viata. I se parea ca e un catel care s-a purtat urat in casa si pe care stapanul lui il ia de ceafa si-l baga cu nasul in propria lui murdarie. Catelul schelalaie, se da inapoi, vrea sa fuga cat mai departe ca sa scape de urmarile faptei lui si sa le uite, dar stapanul, neindurator, nu-i da drumul. Nehliudov simtea acum toata ticalosia pe care o savarsise si simtea mana puternica a stapanului, dar nu pricepea inca toata gravitatea faptei lui, si nici nu-l recunostea pe stapan. Nu voia inca sa creada ca tot ceea ce se desfasurase in fata ochilor lui era o fapta facuta de el. Dar mana nevazuta, neinduplecata, il tinea strans si el simtea ca nu-i va putea scapa. Voia inca sa mai para in largul lui, stand picior peste picior, dupa cum obisnuia, se mai juca nepasator cu ochelarii si statea firesc si sigur pe scaunul al doilea din randul intai, ca un om care are toata increderea in sine, dar incepea sa simta in fundul sufletului sau toata cruzimea, josnicia si lasitatea nu numai a faptei acesteia, dar, si a intregii lui vieti desfranate si crude, de trandav multumit de sine, isi dadea seama ca perdeaua ingrozitoare, care acoperea ca printr-o vraja, timp de doisprezece ani, atat crima aceasta cat si viata lui de atunci incoace, se misca, se da la o parte si ca putea privi dincolo de ea.”
Lev Tolstoi – “Invierea”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu