under construction

4:47

ca pe vremuri, cand nu cunosteam linistea sau diminetile…

m-a prins stimabila ora  pe youtube si mi s-a facut pofta sa pierd o noapte, asa pentru ca vreau eu. nu pentru ca nu pot dormi, nu pentru ca sunt nelinistita, nu pentru ca sufar, nu pentru ca sunt ingrijorata, nu pentru ca am examen maine, nu pentru ca am de terminat un proiect, nu pentru ca trebuie sa invat, nu pentru ca intretin conversatii pe messenger/voip/skype/MSN/ICQ, nu pentru ca am fluturi mov in stomac, nu pentru ca trebuie sa-mi iau nu stiu ce pastila, nu pentru ca plec undeva in cateva minute,nu pentru ca astept ceva sau pe cineva, nu pentru ca vreau ceva anume sau caut ceva anume, nu pentru ca imi caut job, nu pentru ca imi caut fosile pe google…

nu, nu, nu!

Uite-asa! de chichi! Ca vreau eu.

Pentru ca din 100 de nopti “oferite” altora una vreau sa fie a mea.

Invat sa fac lucruri pentru sufletul meu si nu-mi displace nici o secunda.

‘cause i’m a supergirl :)

“Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

…

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...”

Nichita Stanescu

Stupida zi. Am luat contact cu lumea reala, aia pe care o “iubesc” eu mult. Si inteleg si nu inteleg. Inteleg ca oamenii sunt de mai multe feluri, dar nu inteleg de unde vine setea asta de razbunare, de dreptate, de strivire a tuturor celor care incearca sa imi faca rau.

Indiferenta e arma. Dar eu nu apelez la ea. Prefer sa imi demonstrez mie ceva…pueril.Cred ca e o reminiscenta a timpului trecut, e o dorinta infundata care acum mi-a iesit pe ochi. De asta toate trebuie traite la vremea lor.

Azi am fost rea. Rea voit! In general nu sunt rea…iar cand sunt ma simt aiurea. Azi ma simt bine. Am avut o satisfactie majora cand am realizat ca..pot…pot sa spun unui om in “fata” ce  cred, pot sa infrunt, pot sa ma ridic satula de atatea talpi care imi calca pe cap si sa spun “stop”. Pe vremuri imi pasa, mi-era teama, nu aveam curaj. Azi nu imi mai pasa. Nu pierd nimic. Nu ma intereseaza imaginea. Nu-mi pasa daca sunt perceputa vipera sau fata fina si “de comitet”. Prietenii si familia conteaza, restul trec ca pietrele. Apa ramane (vorba “cantecului”)! Ma mir de mine. Si iar simt nevoia sa dau citate suspecte:

“cu mine se petrece ceva: o viata de om ” Sorescu

Doar ca se petrece intr-o mare viteza. sau poate asta-i ritmul natural si eu nu stiu. pentru ca am trait cu ochii inchisi, cu urechile surde la tot ce restul incercau sa imi strige?!

Chiar, am fost vreodata eu cu adevarat?

Si pentru un haos total in acest mareto-superb “post” sa cante muzica!!

Dedicatie de la mine pentru mine: U2 (evident) – So cruel!!!!!!!!!

Am gasit asta pe un blog. Imi place. Tie?

“Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atât de atenţi
încât într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărâţi să mergem la
capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte? “

Octavian Paler

…nu stiu cate ninsori au cazut peste mine, nu stiu nici cate-or sa mai cada

nu stiu cata putere am avut pana acum nici cata voi  mai avea

nu stiu cat de inteleapta am fost pana acum nici cat de inteleapta voi fi de-acum inainte

nu stiu cati oameni am facut fericiti pana acum nici cati oameni vor mai fi fericiti din “vina” mea de-acum inainte

nu stiu cate fire de par am. nici nu sunt curioasa.

nu stiu cum sunt decat cand ma privesc in oglinda. ce vad in oglinda e asemanator cu ce imi spun ceilalti. suntem milioane de oglinzi bipede, mai usor reflectam o imagine. prea ne greu vedem pe noi in noi, asta din cauza stratului “protector” care ne separa …pe noi, de noi.

nu stiu daca sunt frumoasa sau urata. stiu doar ca uneori pot fi superba la exterior, dar interiorul sa fie o ruina, un oras abandonat prin care se plimba pisicile in cautare de stapane cu mana blanda, care sa stie cum si cand sa mangaie…

nu stiu ce vreau. uneori banuiesc. uneori am impresia ca stiu. apoi se intampla ceva si nu-mi mai doresc acel ceva pentru ca “lucrul dorit” se dovedeste a fi cu totul altfel decat am crezut initial ca este. si daca e diferit inseamna ca nu e acelasi pe care il vroiam initial. Adica e de fapt altul. Asa ca nu il mai vreau. Logic nu?

nu stiu cine voi deveni maine. dar vad cine sunt azi. azi sunt minunata, grozava, bijuterie, deosebita, inteligenta, fermecatoare…doar ca nu cred asta. uneori incerc sa ma conving dar sunt extrem de incapatanata. nici vorbele celorlalti nu ma ajuta.trebuie EU sa ma conving. Si cum pot fi grozava daca nu fac ceva grozav? cum pot fi inteligenta daca nu imi folosesc mintea pentru ceva cu-adevarat inteligent? cum pot fi deosebita daca trece ziua si nu fac nimic deosebit? cum pot fi fermecatoare “inside my room”? Cum pot fi minunata daca nu exista “minuni” la care sa contribui si eu? cum pot sa cred asa ceva despre mine daca persist intr-o viata banala ?

nu stiu cat voi mai putea spune “azi”. in general spun “de maine”. sunt omul amanarii. uneori e bine. las pe maine ce pot face azi, fara strop de regret.si imi eliberez o zi doar pentru sufletul meu. imi place cand sunt eu prioritatea. alteori amanarea apare ca sa castig timp, timp de gandirea. sa pot fi sigura pe decizia luata, ca apoi sa nu regret nimic. dar alteori amanarea e dusmanul numarul 1.

nu stiu sa urasc. am incercat cateva ori. asta doar pentru ca mi se acrise sa iubesc. si se zice ca de la iubire la ura e un singur pas. eu am facut mai mult de un pas si ura tot nu stiu cum arata la “ochi”. asa ca imi vad de  “drumul spre indiferenta”. e mai sanatos, parerea mea. am simtit ca s-ar putea sa urasc atunci cand mi s-a facut foarte mult rau. dar nu mi-a iesit nici atunci…mai tarziu mi-am dat seama ca oamenii rai pentru mine sunt buni pentru alti…ca oamenii astia de care am eu o mare impresie proasta au de fapt vise, ganduri bune, momente de slabiciune, panica. Au suferintele lor pricinuite de alti rai. Asa ca “rautatea” asta o aruncam de la unul la altul. El mi-a facut mie rau. Eu iti fac tie. Tu o sa ii faci rau ei. ea o sa imi faca rau si mie, si tie si lui. sau poate doar tie. Oricum e o “joaca”  sadica, uneori de necontrolat: hora raului…Ne calcam toti in picioare si la final ne zambim politicosi si ne spunem ca nu e nimeni vinovat. Asa e “jocul” doar, draga!

ma tem sa iubesc (sau nu stiu???). Ma tem cred. ma tem sa fiu vulnerabila. Ma tem sa nu fiu manipulata. ma tem sa am incredere 100%. ma tem sa mai ascult vorbe mari de genul “te voi iubi pana la moarte”, “esti singura pentru mine”, “nu cred ca mai exista asa o persoana ca tine”, “iubirea mea e veritabila, plina de sinceritate”, “communication is the key”, “simt ca noi construim ceva trainic”. Nu vreau sa mai aud cuvinte. Sunt doar cuvinte si atat. Nu vreau sa aud ca sunt iubita. Voi sti si singura, nici o problema. Sunt lucruri care n-au nevoie de prezentari pompoase…ca o nunta cu fala, cu multi bani cheltuiti doar intr-o noapte ca sa vada lumea cat se iubesc domle…

nu stiu sa cant la pian (sa-mi  cant la pian). visez uneori noaptea ca ma asez in fata unui pian, si caaaaaant, si caaaaaant….imi compun piesele singura in somn. o data m-am trezit dimineata si fredonam o melodie noua…apoi mi-am amintit visul. imi doresc sa stiu sa ma exprim prin muzica. cred ca as canta furtunos, ca o ploaie de vara, alteori sfarsit si trist asa cum cade o frunza sub privirile neputincioase ale copacului-muma…alteori ar fi un cantec zglobiu de copil vesel si saltaret cu ghiozdanul in spinare…mi-ar placea sa-mi cant.

nu stiu sa astept. daca stau in statie la autobuz fac orice numai sa nu percep timpul apasator care se scurge fara sens. de obicei ma deplasez in colo si incoace. mai exact merg. stanga- dreapta. stanga-dreapta. sunt plina de energie si “pasul pe loc” nu ma caracterizeaza. in schimb intarzii :)) funny combinatie nu?

nu stiu sa ma bucur. decat rar. asta pentru ca stiu ca momentul de bucurie se va scurge si vor veni din nou cele de tristete, de singuratate, de durere, de apasare…sau poate nu-i asta. sufletul mi-e impovarat de suferinte noi si vechi.inca imi mai plang lacrimile pentru ele. imi doresc sa pot sa ma bucur. oricum toti stim ca lucrurile frumoase mor ca florile …dupa 3 zile de stat in vaza.

nu stiu multe. pe unele nu le voi sti nicioadata.pe unele nu le voi invata niciodata. pe unele le voi uita dupa ce m-am muncit ani ca sa le invat.

Imi amintesc de vremea liceului cand Cata recita diverse poezioare. Ii placeau in speta cele englezesti, scurte si la obiect. De doua imi amintesc perfect.

Pe prima nu  stiu cine a scris-o, dar suna asa:

Hours fly

Flowers die

New days

New ways pass by

Love stays.

Cea de-a doua e a lui Bacovia (bine, el imi recita si din Plumb, dar nu, nu e asta :P)

Verde crud, verde crud

Mugur alb

si roz

si pur.

Vis de-albastru si azur.

Te mai vad, te mai aud.

Nu stiu ce-mi veni de m-am trezit cu poezioarele in gand. Cred ca e o continuare a framantarilor mele vizavi de ce este si ce nu este L’AMOUR.

Numerosi scribi au dezbatut intens subiectul de un suprem “neinteles”. Profa de romana clasifica operele poetilor dupa tematica lor. La absolut toti exista poezia de dragoste. Unii scriau mai timid, altii erau indragostiti pana peste urechi, unii raniti si singuri si mereu in cautarea iubirii absolute, cea care sa-ti imbrace sufletul infrigurat de atata absenta si asteptare. Pe-atunci credeam ca oamenii astia au fost niste “deosebiti” care si-au trait viata linistiti si mai scriau si cate o poezie ca oamenii singuri sa se simta si ei intelesi si mai putin singuri. Cand de fapt ei au trecut pe acolo, au gustat o vreme de dragoste pura, apoi totul s-a contaminat. Ce-au scris, au scris ca un strigat. un stigat de bucurie si extaz in fata iubirii, un strigat de adanca durere cand totul s-a spart in mii de firisoare de nisip si le-a spulberat vantul ca si cum n-au fi existat. oamenii astia au iubit si au suferit ca si mine.

Chiar si cei mai mari oameni care au trait pe Terra de-a lungul timpului au iubit si au suferit din dragoste. Noi am invatat la scoala doar de descoperirile lor minunate, de adevaratele valori, de lupta lor pentru pace, de fapte de vitejie, sau din contra de fapte de cumplita cruzime. ce nu ne-a invatat nimeni e ca toate astea fac parte din fatada. E doar “vederea spre strada”. Undeva in spate oamenii astia ascund povesti ca noi toti. Pun pariu ca de-al de Hitler, Ceausescu, Stalin, Enstein, Mircea cel Batran, Pasa Hassan samd…toti astia au simtit macar o data fiorul dragostei sau nodul in gat binecunoscut de noi, muritorii de rand…

Se spunea: ce este viata? Se raspundea: o goana dupa fericire.

Eu spun: o goana dupa iubire. Nu e constienta cautarea, sau putini sunt cei care stiu ca asta cauta.

Dar avem scris in ADN-ul nostru sa ratacim, sa nu avem liniste, sa nu putem trai fara dragoste.

Si-atunci o cauti. o cauti in stanga, in dreapta. in persoane potrivite si mai putin potrivite. O cauti la scoala, la servici, la mare, la munte. o cauti pe net. o cauti in ochii unor necunoscuti. o cauti printre pietonii grabiti, o cauti la un stop cand privesti catre masina care asteapta cuminte langa a ta. o cauti prin vecini. o cauti la piata, la farmacie, la supermarket, la florarie, la banca, la posta, la biserica (!!), la conferinte, in muzee, in parcuri, in mall-uri, in restaurante, baruri, pub-uri, crasme, cluburi…

putini o gasesc. si cand o gasesc, putin se opresc sa iubeasca.

Unii pleaca mai departe refuzand sa creada ca au gasit ceea ce cautau. si cauta pana la moarte. Altii isi ineaca viata in munca, in relati superficiale, in surogate ieftine sau accesibile, incercand sa uite cine sunt, ce vor, ce simt…si raman “inzapeziti” pentru ca renunta…dar cautarea ramane…

putini curajosi…foarte putini.

Oare eu ma voi impotmoli ca masinile in nametii de afara? Apoi imi voi repeta mecanizata ca ceea ce caut nu exista si ca realul e zapada de afara si frigul… si mai alb/mai bun  decat zapada nu exista? si ca eu inca am noroc ca m-am impotmolit “in oras” (pentru ca altii au ramas blocati in “camp deschis” unde trebuies sa suporte inclusiv crivatul)?

Sau imi voi folosi si “my naked hands” ca sa ies din “blocaj”, chiar cu riscul sa doara? Si nu ma voi opri decat “in parcarea mea”, pentru ca vreau eu, nu pentru ca vor altii, nici pentru ca nu mai am cum sa ies…?

Oare ce voi face?