under construction

A trait o saptamana cu gandul ca mama are o metastaza pe plamanul stang. A trecut prin chinurile cele mai adanci…prin negare, prin durere.. am plans, am facut planuri in mintea mea…planuri terapeutice, m-am rugat…oh! cu cata jale m-am rugat sa mi se dea putere s-o pot duce si pe asta. dar prea putin am crezut cu-adevarat ca …ca poate nu e totul o radiografie, ca poate minte. n-am crezut in minuni, n-am crezut ca mi se va da si mie o zi in care sa vina medicul radiolog si sa spuna:

“- Copii, plecati acasa. Nu-i nimic din ce-ati crezut voi ca e!”

Dar mi s-a dat.

Si Doamne, ce sentimente te incearca!

As vrut sa iau la pupat radiologul. Era om batran, cu minte in cap dar nu s-a sfiit sa faca  glume “Daca vrei sa sari sa ma pupi sa asteptam mai intai fotografii!”

Si nu. Mama nu are nici o metastaza la plaman. E cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata in prima zi de primavara!

Si da. Oameni buni e primavara!!! Si soarele asa chior de somn, straluceste! Iesiti afara si traiti! Scoateti capul din deziluzii si visati!…Sperati intr-o minune…sau in mai multe! Uneori ni se dau daca le dorim din toata inima! El inca asculta rugaciunile noastre retarde si fara noima!

Iesiti si priviti in jur la oamenii dragi si iubiti-i.

In pace. In liniste. In sanatate.

In furtuna sufleteasca. In neliniste. In boala.

nu-mi amintesc sa fi postat ceva, vreodata la ora 6 dimineata. dar se pare ca si cei mai hopeless, reusesc sa-si depaseasca propriile limite.

m-a lovit un val de buna dispozitie, optimism si multumire incat simt nevoia sa si ofer cate putin din fiecare.

nu-mi merge mai bine ca de obicei, n-am mai multi bani, nici perspective mai colorate, nici macar nu sunt iubita mai mult ca de obicei…ceea ce demonstreaza a nspea mia oara ca linistea si bucuria vin din interior si pot coexista cu monotonia vietii, ba chiar cu unele probleme.

citesc o carte care-mi tine mintea ocupata si imi explica de ce am o atractie fatala pentru barbatii nepotriviti.

Va dau un link, poate ajuta pe careva:

Femei care iubesc prea mult

mi-am propus sa citesc mai mult si chiar functioneaza. ador cartile care ma ajuta sa imi fac introspectia de zi cu zi, care imi lasa “teme pentru acasa” si nu-mi da voie sa ma plafonez.

La fel de buna e Holly Bible. o recomand cu caldura.

Ce sa va zic?! Daca imi luati blogul de la inceputuri pana in prezent veti remarca o evolutie…ceea ce va dorim si dumneavoastra!

O zi superba, cu cant si soare, chiar cand seful se crizeaza sau mancarea se arde in cuptor!

dezlegata de trecut, imi iubesc prezentul si imi place sa cred ca viitorul va fi unul minunat.

am acceptat faptul ca unii oameni raman un scurt timp in viata mea apoi pleaca…pleaca pentru ca misiunea lor a fost indeplinita, pleaca pentru ca nu mai avem nimic in comun, pleaca pentru ca in viata pur si simplu avem drumuri diferite.

apoi vin altii care, la fel, stau o vreme apoi ne despartim.

dupa unii suferim si ne doare, altii lasa un gust amar si atat.

viata pare o harta cu autostrazi, strazi, stradute, cararui. iar noi mergem fiecare pe drumul nostru sau ratacim toata viata pe drumurile altora.

ma chinuie un gand de cateva zile.

imi amintesc despre o postare veche in care aberam despre mocirla de noroi si oamenii care prefera sa ramana in ea decat sa iasa. Aberam frumos pe acest subiect si obisnuia sa fie funny…

acum daca stau si ma gandesc mai bine am tendinta sa scot cu forta oamenii pe care ii cred in mocirla. imi pierd energie, timp, emotii gandindu-ma ca trebuie neaparat sa salvez pe x si pe y din a-si distruge viata.

dar nu m-am gandit nici o secunda ca unii au facut din mocirla o casa. e locul ce le da siguranta si intr-un final ajung sa ramana de buna-voie, simtindu-se bine acolo.

e ca si cum ai incerca sa iei un cersetor de pe strada si ai incerca sa il imbraci, sa il speli, sa il inveti o meserie impotriva voii lui. tu nu concepi sa fii in pielea lui asa ca incerci sa ii oferi si lui ceea ce pentru tine inseamna bine…dar cersetorul are o alta teorie despre bine asa ca se intoarce cat de repede pe strada..la libertatea furata de binele tau.

si intr-adevar e mult mai greu sa fii responsabil, sa traiesti curat, sa iti urmezi visele, sa infrunti greutatile si oamenii care iti pun bete in roate, sa te lupti cu lenea, cu viciile, cu poftele, cu jobul care-ti fura jumatate din viata, sa te lupti cu firea ta, cu tine in definitiv…

si e mult mai simplu sa te complaci si sa inveti sa te bucuri de noroi, sa te imprietenesti cu el, sa nu-ti mai pese de cei care dau din cap atunci cand te privesc…

nu va voi mai forta sa iesiti daca nu simtiti nevoia…dar daca veti avea nevoie de ajutor vreodata, eu sunt aici….

:)

Q: cata zapada ar trebui sa acopere urmele pasilor mei plecand?

A: cativa fulgi si-atat. inima lui era deja inghetata …

uitam. promitem ca nu vom uita niciodata dar niciodata nu exista. asa ca uitam intai chipul, apoi ochii, zambetul , vocea, parfumul…incet, incet peste el se lasa un val gros de abur, sau poate fum inecacios de care de indepartam ori de cate ori ii simtim prezenta.

uitam cat de bine era, uitam cat am iubit, uitam si cat am suferit iar el devine unul dintre ei. nici bun nici rau, nici frumos nici urat, nici drag nici dispretuit.

el devine unul din gloata care se inghesuie in carrefour sa cumpere la oferta, unul de la RDS care vrea sa-si plateasca factura, unul de la banca ce e nerabdator sa-si mai deschida un cont, unul din autobuz pe care il remarci doar daca te calca pe pantofii proaspat stersi sau te intriga cu mirosul lui deranjant.

el nu mai are culoare.

si privesti in trecut si-ti amintesti cat ai suferit…privesti apoi in prezenti si vezi fericirea care te tine zilnic de mana.

nici nu mai conteaza cata zapada…

Liviu Bocaneala - Cata zapada :x

Asculta mai multe audio diverse

Am cautat-o in disperare de un an incoace!

si azi, 9.12.2010 am gasit-o finally!!!!!

suna mai bine pe vremuri…

Cand eram mica visam sa gasesc pe jos un cercel, un inel, ceva de aur oricum. Sau bani..multi bani. Euro daca se poate :))

Dar n-am gasit nimic, in afara de cativa lei dupa care probabil nu a plans nimeni foarte mult.

Am fost o visatoare, o cautatoare de comori care credea ca orice straluceste e aur.

Am crescut mare si am invatat ca aurul adevarat rezista la temperaturi ridicate si nu prea il gasesti pe jos…

Partea amuzanta e ca saptamana trecuta m-am impiedicat la propriu prin spital de un cercel marisor de aur :D

L-am tinut in palma cateva minute…visul meu de-o viata era in sfarsit implinit.

Dar claudia nu mai e o fetita visatoare. Cel putin se straduieste foarte mult sa nu mai fie. Asa ca s-a dus exact la domnisoara de la care banuia ca a cazut si a restituit mica dar pretioasa comoara.

N-a primit nici mari multumiri, nici recunostinta. Ci doar un zambet fals si plictisit. Probabil ca doamnisoara era posesoarea multiplelor comori de acest fel, cu multe grame, multe carate, multe pietricele…

Ma astept sa ma mai impiedic in comori si cu siguranta le voi restitui pagubitilor. sunt o cinstita :) (fraieruta ar spune altii :P).

Dar nu voi restitui comorile mele… cele pe care nu trebuie sa le mai astept o viata pentru ca sunt chiar aici langa mine si nu sunt nici pe departe de aur… sunt oameni, locuri, amintiri, emotii, carti, culori, parfumuri, flori, melodii…

:)

de cand m-am despartit de el, il caut pe google folosind toate combinatiile posibile, toate informatiile pe care le mai stiu despre el. am incercat o data sa il caut chiar si dupa numarul de telefon.

si probabil ca acesta nu ar fi un semn de nebunie daca m-as fi despartit acum o luna de el. dar au trecut aproape 2 ani de cand nu l-am mai vazut. si mai bine de 1 an de cand nu i-am mai vorbit.

mi-am propus de multe ori sa ma opresc. dar uneori e  ca o forta ce pune stapanire pe mine si ma chinuie cu amintirea lui.

saptamana trecuta am avut 1 min intreg de emotie/frica/spaima/bucurie/furie/ cand am crezut ca in sfarsit l-am intalnit…asa cum am crezut in tot acest timp ca se va intampla: din senin, undeva, in romania sau in orice alta tara.

de fapt era un altul identic de la distanta. statea in Piata Unirii si parea ca asteapta pe cineva. avea si o camera foto la gat si aceeasi pozitie dupa care il recunosteam pe vremuri.

vreau sa se termine. nu pot sa promit ca nu voi mai ceda tentatiei de a-i scrie, de a-l cauta, de a rememora zile. dar pot cel putin sa recunosc fata de o lume intreaga ca vreau sa se termine totul.

pentru un om sanatos probabil ca totul s-a terminat in momentul in care a aflat ca oficial el e cu altcineva. dar pentru mine se pare ca un minut inseamna un an, chiar mai bine de-atat.

probabil ca nu voi putea sa il sterg ca pe-un burete. cu siguranta, de fapt. dar vreau sa il iert si sa ma iert. vreau sa pot iubi din noi, cu incredere, cu daruire, cu sinceritate.

Please help me God!

Dap.

It’s true.

:))

E zi cu soare si cafea aromata.

E zi cu planuri multe ca pe vremuri.

Si sunt vesela, si am pofta de viata. si n-am decat o zi la dispozitie: azi.

E ziua mea libera.

Cand cresti timpul capata alte dimensiuni si daca gasesti un pic mai mult pentru tine, devii cel mai fericit.

Iubesc ziua de azi si tot ce va aduce.

Si cum voi termina ultima gura de cafea voi tasni pe usa aceea…si voi incerca sa uit de restul zilelor de prizonierat….si voi incerca sa-mi repet ca sufletul meu nu poate fi nici umilit, nici schimbat dupa bunul plac al oamenilor…

sunt melodii, oameni, fotografii care declanseaza in mine un dor de frumos, dor de albastru, de viata asa cum am gandit-o si am visat-o ani la rand. simt ca aceasta viata e mai aproape ca oricand de mine.

am intrat la master pe ultima suta de metri si ma gandesc ca nu e intamplare. sunt pasi care trebuie parcursi, dar care ma vor duce acolo…pe plaja aceea insorita, cu pescarusi si valuri sparte de stanci.

saptamana trecuta am descoperit-o pe Ornella Vanoni, care-mi alimenteaza visul si nu reusesc sa ma mai satur de melodiile ei. voce splendida, versuri faine…limba superba!

va las doua din piesele care m-au “lovit” iremediabil.

tie ti-a trecut iubirea

mie mi-a trecut uimirea

O data cu toamna mi-a revenit in suflet amaraciunea, cea cu care sunt prea obisnuita de-acum. Frigul, ploaia, frunzele, intunericul…toate astea ma infasoara in stransoarea lor, imi trezesc amintiri, ma fac sa-mi doresc sa plec departe de acest loc numit Romania.

Mi-e dor de Italia, de caldura ei, de mare si de soare, de stradute inguste si pietruite, de Roma…

Sunt constienta ca voi fi nefericita toata viata daca voi continua asa…dar nu am idee cum sa opresc acest val de  amintiri frumoase care ma izbeste jos, pe cimentul gri al Romaniei…

Nu-mi gasesc locul aici.De fapt, nu stiu unde imi este locul…

azi am simtit aerul rece, cu iz de toamna si de frunze care stau sa moara.

azi am simtit tristete, singuratate, nevoia de zbor real.

pasind pe borduri de piatra am vazut albastrul cerului reflactandu-se in baltile imense care inecau soseaua. si m-am oprit: cer deasupra, cer jos.

doar ca cerul din balta era o iluzie dulce-albastruie, usor de atins, aproape reala care cauta sa ma inghita…

…………………………………………………………………………………………………

          “Nu se supunea inca sentimentului de cainta care incepea sa vorbeasca in el. Credea ca aceasta era o intamplare care avea sa treaca fara sa ii tulbure viata. I se parea ca e un catel care s-a purtat urat in casa si pe care stapanul lui il ia de ceafa si-l baga cu nasul in propria lui murdarie. Catelul schelalaie, se da inapoi, vrea sa fuga cat mai departe ca sa scape de urmarile faptei lui si sa le uite, dar stapanul, neindurator, nu-i da drumul. Nehliudov simtea acum toata ticalosia pe care o savarsise si simtea mana puternica a stapanului, dar nu pricepea inca toata gravitatea faptei lui, si nici nu-l recunostea pe stapan. Nu voia inca sa creada ca tot ceea ce se desfasurase in fata ochilor lui era o fapta facuta de el. Dar mana nevazuta, neinduplecata, il tinea strans si el simtea ca nu-i va putea scapa. Voia inca sa mai para in largul lui, stand picior peste picior, dupa cum obisnuia, se mai juca nepasator cu ochelarii si statea firesc si sigur pe scaunul al doilea din randul intai, ca un om care are toata increderea in sine, dar incepea sa simta in fundul sufletului sau toata cruzimea, josnicia si lasitatea nu numai a faptei acesteia, dar, si a intregii lui vieti desfranate si crude, de trandav multumit de sine, isi dadea seama ca perdeaua ingrozitoare, care acoperea ca printr-o vraja, timp de doisprezece ani, atat crima aceasta cat si viata lui de atunci incoace, se misca, se da la o parte si ca putea privi dincolo de ea.”

Lev Tolstoi – “Invierea”

N-am cum sa nu remarc cititorul/cititoarea din Latio Roma.

Si probabil ca a trecut mai bine de un an de cand sper sa imi scrii macar un “imi pare rau”. Cu siguranta cer foarte mult de la tine, dar cred ca a venit timpul sa facem lumina peste trecut. Si astfel vom taia toate sforile care ne mai leaga. Pentru ca aste vrem, in fond…nu?

Daca nu esti cine cred ca esti, ignora randurile de mai sus.

Am gasit versurile de mai jos pe un site… Sunt cuvinte grele, care au reusit sa miste ceva in suflet.

In font toti dorim sa crestem,nu? 

:)

"Dacă te poti stăpâni, când norodul din jur se frământă,
Brav înfruntând insolentul repros, cu liniste sfântă,
Dacă-ti păstrezi, în virtute, credinta si-ncaleci sfiala,
Când se îndoieste de tine multimea, si-ti ierti îndoiala ...
Dacă astepti cu nădejde si nu te răpune-asteptarea,
Dacă minciunii, stăpână pe lume, îi spulberi chemarea,
Dacă asaltul mâniei te lasă senin, fără ură,
Dacă păsesti peste dorul de-a fi cel dintâi, cu măsură ...
Dacă te leagănă visul, dar stărui stăpân peste vise,
Dacă din gânduri mărete renunti să-ti faci teluri prezise,
Dacă cuvântul, izvor de ispite si cruntul dezastru,
Nu-s pentru tine oprelisti, nici vâsle in drumul spre astru ...
Dacă suporti să auzi, despre spusele tale cinstite,
Gânduri jelene, scornite de răi, pentru gloate smintite,
Dacă din opera s-au ales doar ruine si spatii,
Singur, cu scule stricate, de poti s-o refaci, din fundatii ...

Dacă pierzând, într-o clipă de risc pe o sansă, avutul,
Poti să începi, de la capăt, uitând în tăcere trecutul,
Ferm adunând cu răbdare, întregul pe lungă durată,
Fără să sufli o vorbă, de pierderea grea îndurată ...
Dacă superb prin vointă fortezi, când îti vine sorocul,
Inima, capul, tăria, să nu îsi astâmpere jocul
Gol de puterea vietii, urmându-ti destinul spre tinte,
Tare, cu vrerea din tine, ce-ti spune mereu înainte! ...

Dacă multimilor poti să vorbesti cu deprinderi egale,
Dacă, constant, îti păstrezi modestia si-n cercuri regale,
Dacă esti vulnerabil, la prieteni, la cei cu pornire,
Dacă pe toti îi stimezi îndeajuns, însă nu peste fire ...
Dacă momentul cumplit al prăpădului crâncen si mare
Calm vei putea să-l asemeni, în timp, c-un minut oarecare…”

Rudyard Kipling - Daca